Profile Atipice de Dezvoltare

MODULUL 1

TIPIC ŞI ATIPIC ÎN DEZVOLTARE

Scopul modulului: Clarificarea elementelor ce definesc un traseu tipic al dezvoltării

Obiectivele modulului: La finalul acestui modul, cursanţii vor putea:

Acest modul abordează problematica relaţiilor care există între dezvoltarea tipică şi cea atipică, accentuând ideea că nu sunt concepte disjuncte, ci că sunt extreme ale unui continuum. Sunt prezentate cele mai semnificative raporturi de forţă între tipic şi atipic (tipuri de dezvoltare deviantă),simptomele în funcţie de care poate fi decelat acest raport precum şi categoriile principale circumscrise de termenul „dezvoltare atipică‖.

Obsesia unui pattern universal de dezvoltare i-a făcut pe mulţi cercetători să încerce să stabilească prin ce anume se caracterizează dezvoltarea ―normală‖ a copiilor. Metoda clasică de stabilire a ―baremului‖ de dezvoltare caracteristic fiecărei vârste a fost cea a calculării unei VALORI NORMATIVE, pentru fiecare variabilă aleasă în scopul descrierii comportamentului. Scalele de dezvoltare se bazează tocmai pe utilizarea unor astfel de ―norme‖ stabilite statistic. Există norme stabilite pentru aproape orice, de la mersul independent la rostirea primelor propoziţii din două cuvinte, de la citirea unor cuvinte simple la prima dragoste (Berger, 1986).

Automat, s-a conchis că acei copii care nu urmează traseul comun de dezvoltare suferă probabil fie de pe urma unui deficit, fie a unei deprivări de ordin familial sau cultural.

În ultima vreme însă se consideră din ce în ce mai mult că diferenţele sunt date de căi alternative de dezvoltare, şi nu de căi ―inferioare‖ de evoluţie. Tendinţa actuală este aceea de a recunoaşte mai degrabă unicitatea fiecărui copil – şi implicit a fiecărei familii sau a fiecărei culturi. Această tendinţă a penetrat, dincolo de comunitatea ştiinţifică, şi la nivelul aşa-numitului simţ comun, care ne învaţă că suntem „diferiţi dar egali.‖

Din această perspectivă fiecare individ este considerat ca reprezentând o combinaţie unică de puncte „tari‖ şi puncte „slabe‖, de avantaje şi dezavantaje pentru propria dezvoltare.

De fapt, întregul comportament uman poate fi văzut evoluând pe un continuum, un capăt al continuumului fiind reprezentat de aspectele intolerabile, total neacceptate, iar celălalt de aspecte apreciate în mod extrem. Majoritatea faptelor de comportament însă se plasează între aceşti doi poli, în intervalul pe care noi îl identificăm cel mai adesea cu normalitatea.

Aşadar comportamentul considerat patologic – sau atipic - şi cel normal – tipic - se află pe acelaşi continuum (Zigler, 1963).

De altfel, ideea unui continuum tipic-atipic este susţinută şi de noile abordări ale geneticii comportamentului (Plomin, 2001).

Să facă diferenţa între dezvoltarea tipică şi cea atipică. Să cunoască diferitele raporturi de forţă care există între dezvoltarea tipică şi cea atipică. Să explice deosebirile dintre un traseu tipic şi unul atipic de dezvoltare.

Valori normative

4

Ce înseamnă a fi atipic?

După definiţia generoasă dată de Sroufe & Rutter (1984) vorbim despre ‖atipic‖ în raport cu:

- o dezvoltare/tendinţă de dezvoltare deviantă sau întârziată ca tip sau severitate a simptomelor;

- probleme comportamentale, intelectuale, emoţionale sau de natură „psihiatrică” (după teoriile tradiţionale);

- un risc crescut de probleme datorită unor factori fiziologici, genetici, de mediu, sociali sau experienţiali.

Continuumul tipic-atipic este un concept care are implicaţii serioase pentru înţelegerea funcţionării umane în toate etapele de dezvoltare (Achenbach, 1997) şi mai ales în acele perioade care presupun schimbări radicale (de exemplu, din copilăria timpurie până la vârsta adolescenţei).

Prezenţa unei condiţii atipice nu implică o dezvoltare atipică globală

În literatură sunt descrise mai multe tipuri de raporturi de forţe între tipic şi atipic, şi anume (Herbert, 2003):

1. Dezvoltare întârziată-retard. În acest caz dezvoltarea atipică este mai lentă, chiar dacă etapele parcurse sunt similare celor caracteristice unei evoluţii ―normale‖; totuşi este posibil ca stadiile cele mai avansate să nu fie atinse niciodată.

2. Dezvoltare aberantă-“anormală”. De această dată, procesele de dezvoltare sunt fundamental diferite de cele normale, în consecinţă pot să apară comportamente care lipsesc din dezvoltarea tipică.

3. Dezvoltare compensatorie. În acest caz traiectoria atipică este diferită, chiar dacă punctul terminus este acelaşi cu cel al dezvoltării tipice.

4. Absenţa dezvoltării. Este posibil ca să nu fie prezent un anumit aspect al dezvoltării.

5. Dezvoltare tipică manifestă la copiii atipici. În acestă categorie intră aspecte ale dezvoltării care pot fi tipice, înscriindu-se în aria de variaţie a normalităţii.

Adaptarea la condiţia atipică

Tocmai pentru că unele aspecte ale patologicului sau atipicului sunt calitativ şi nu doar cantitativ diferite de normalitate, este necesar să ştim în primul rând cum arată dezvoltarea normală. De asemenea, este important să cunoaştem ce consecinţe au pe termen lung anumite paternuri de adaptare la propria condiţie atipică, atunci când dorim să ştim care sunt acei copii care au nevoie de ajutor şi cum anume putem să îi ajutăm.

De exemplu anumite comportamente ale copiilor cu retard mintal sunt mai degrabă rezultate normale ale dezvoltării şi ale istoriei lor de viaţă, şi nu simptome inerent patologice ale

Tipic şi Atipic

Tema de reflecţie nr. 1

Oferiţi câte un exemplu de dezvoltare atipică pentru fiecare dintre cele trei situaţii prezentate mai sus.

5

retardului mintal. Aceste anomalii ar putea să pară mai degrabă „sechele naturale de dezvoltare‖ (Burack, 1997).

În acest sens, Bybee şi Ziegler (1992) au arătat că atât persoanele cu retard cât şi cele fără retard, de aceeaşi vârstă mintală, apelează la adultul experimentator căutând indicii de abordare/rezolvare a unei probleme, atunci când au de a face cu o sarcină nouă sau complexă. În cazul unei sarcini simple însă, doar copiii cu retard caută asemenea indicii. Ulterior autorii au ajuns la concluzia că toate persoanele indiferent de vârstă, abilităţi sau nivelul de pregătire caută indicii în mediu atunci când situaţiile trăite sunt ambigue, nefamiliare sau de neînţeles. Prin contrast, persoanele cu retard mintal sau cu experienţă repetată a unor eşecuri (aşa-numita neajutorare învăţată) sunt exagerat de dependente de strategii care apelează la sprijin extern, la ajutorul celorlalţi, în circumstanţe în care ar fi de fapt capabile să se descurce corespunzător. Aşadar aceiaşi factori sunt relevanţi şi pentru populaţiile tipice şi pentru cele atipice, dar manifestările lor pot fi afectate de anumite caracteristici sau circumstanţe de viaţă.

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SECŢIA PSIHOLOGIE