Percepțiile și deficiențele de percepție la copiii cu deficientă mintală

Obiectivele cursului:

- explicarea cauzelor apariţiei unor deficite perceptive la copiii cu deficienţă mintală;

- analizarea modului în care copiii cu deficienţă reuşesc perceperea imaginilor, a figurii şi fondului, precum şi măsura în care apar iluzii perceptive.

Cuvinte-cheie: analiză, sinteză, imagini, figură, fond

Copiii cu d.m. desprind din obiecte sau din imagini mai puţine detalii, ceea ce face ca percepţiile lor să fie insuficient de specifice, apărând cu uşurinţă confuziile, fapt care se datorează în mare măsură deficienţelor de analiză. De exemplu, în cazul în care li se prezintă unor copii cu deficienţă mintală din clasa I o serie de obiecte de uz curent şi li se cere descrierea lor, ei reuşesc să amintească doar un număr relativ restrâns de însuşiri. De notat este faptul că, în momentul în care experimentatorul intervine cu întrebări care stimulează analiza (“Ce se mai vede?”, “Spune mai mult”), calitatea acesteia se îmbunăţăţeşte semnificativ. S-a constatat însă că la elevii cu d.m. din clasa a VII-a, ca şi la copiii normali din clasa I, intervenţia cu astfel de întrebări nu a dus la creşterea simţitoare a indicilor desprinşi, datorită faptului că nivelul analizei spontane fusese relativ ridicat. Din aceste date rezultă că limitarea analizei nu este efectul exclusiv al unei incapacităţi în sfera senzorială, ci şi al unei lipse de activism în faţa sarcinii fixate de adult.

Trebuie specificat faptul că numărul limitat al detaliilor desprinse, adică un caracter insuficient de analitic al percepţiilor, se explică şi prin aceea că unele elemente se desprind mai uşor, intră pe primul plan, mascându-le pe celelalte. Din aceste motive, dificultatea de a sesiza lacunele dintr-o imagine se menţine la copiii cu d.m. la o vârstă mai mare decât la copiii normali. “Neglijarea” detaliilor reiese şi dintr-o altă cercetare, în care li s-a cerut copiilor cu d.m. să descrie ceea ce văd pe fereastră. S-a constatat că subiecţii s-au mulţumit să enumere obiectele mari.

Lipsa de specificitate a percepţiilor este deosebit de pronunţată în cazul figurilor geometrice, unii copii cu d.m. aşezând, de exemplu, alături de modelul pătrat, dreptunghiuri şi chiar triunghiuri, dar şi în cazul culorilor. În general, se analizează mai uşor elementele periferice sau cele delimitate în mod pregnant prin contur sau prin culoare. Culoarea este o însuşire care se impune percepţiei copiilor cu d.m. În schimb forma, greutatea şi materialul din care este confecţionat un obiect se desprind mai greu.

Cunoaşterea particularităţilor analizei nu se poate realiza fără a delimita în ce măsură deficienţele observate sunt efectul incapacităţii de a denumi însuşirile desprinse. În plus, însăşi sărăcia vocabularului determină imposibilitatea desprinderii unor însuşiri. În mod cert lipsa de specificitate a percepţiilor apare şi ca efect al acuităţii vizuale reduse, care face ca obiectele să fie reflectate într-un mod simplificat.

Sinteza elementelor analizate se realizează de asemenea cu dificultăţi la copiii cu d.m., orice situaţie prea fragmentată fiind cu greu reconstituită pe plan perceptiv. Calea de la întreg la parte şi din nou la întreg trebuie urmată nu numai în cazul formării deprinderilor de citit şi de scris, ci în orice activitate în care este implicată percepţia. În caz contrar, la copiii cu d.m., imaginile lumii reale nu se leagă între ele, nu se sistematizează, păstrând un caracter fragmentar şi rigid. Dificultăţile sintezei sunt cu atât mai mari cu cât copiii cu d.m., din cauza îngustimii câmpului vizual, nu pot surprinde, printr-o reflectare simultană, relaţiile dintre părţile unui obiect complex.

Sinteza este îngreunată şi de faptul că elementele nu sunt analizate într-o anumită ordine şi nu sunt ierarhizate. Descriind, de exemplu, un obiect sau o imagine, copiii cu d.m. pot aminti elemente secundare pe acelaşi plan cu cele esenţiale sau pot aminti unele elemente fără a raporta la întregul cărora le aparţin. Se observă şi o fluctuaţie relativ semnificativă a capacităţii de recunoaştere a obiectelor.

Îngustimea câmpului perceptiv este o altă trăsătură caracteristică a copiilor cu d.m., ei percepând în mod clar, într-un timp limitat, un număr mai mic de elemente decât copiii normali, iar capacitatea redusă de a stabili pe plan intuitiv relaţia dintre obiecte, determină o orientare în spaţiu deficitară. O altă caracteristică prezentă la copiii cu d.m. constă în perfecţionarea limitată a percepţiei ca efect al reflectării repetate a obiectului. Această lipsă de perfecţionare a percepţiei în procesul contactului repetat cu un obiect se explică, în parte, prin inerţia activităţii cognitive. Pe parcursul şcolarităţii, în cazul unor metode adecvate de instruire, se poate observa o oarecare creştere a câmpului vizual la copiii cu d.m., îmbunătăţire care se realizează nu numai pe planul senzorial, ci şi pe cel al adâncirii înţelegerii, ca efect al îmbogăţirii cunoştinţelor.

Dificultăţile de percepere a imaginilor

În general, recunoaşterea imaginilor de către copii este mai dificilă decât recunoaşterea obiectelor. În imagini, pentru a reda spaţiul tridimensional se recurge la o serie de procedee, mai mult sau mai puţin convenţionale (perspectiva lineară, perspectiva aeriană, acoperirea parţială a obiectelor care nu sunt în planul întâi), iar nesesizarea acestor elemente duce la o recunoaştere greşită.

Deficienţele copiilor se constată chiar în perceperea imaginii unui obiect izolat, redat pe un fond neutru. Într-un astfel de caz, copiii normalii de vârstă preşcolară realizează o descriere sistematică a elementelor care alcătuiesc un obiect. Majoritatea copiilor cu d.m. enumeră însă, la întâmplare, însuşirile, punând uneori pe acelaşi plan elemente străine de obiectul descris. Este posibil ca în momentul descrierii unei imagini, copiii preşcolari normali să amintească date pe care le cunosc din experienţa anterioară cu obiectul. La copiii cu d.m. imaginile actualizează anumite clişee verbale, care nu au vreo legătură cu imaginea prezentă. De exemplu, la descrierea imaginii unui câine, copilul poate să amintească mustăţile pe care le văzuse cu altă ocazie în imaginea unei pisici.

S-a constatat la copiii cu d.m. existenţa unei disocieri între percepţia imaginii şi verbalizare. Astfel, se poate întâmpla ca, în timp ce copilul arată o parte a unei imagini, să denumească o altă parte sau să indice o caracteristică absentă. S-a observat de asemenea că recunoaşterea este mai corectă în cazul imaginilor cu cromatică mai variată, decât în cazul celor în alb şi negru.

În cazul desenelor în care era redată o acţiune simplă, majoritatea copiilor cu d.m. din clasa I utilizează o denumire nespecifică a acţiunii, iar întrebările ajutătoare nu contribuie la precizarea răspunsului. În cel mai bun caz, copiii adaugă anumite date pe care le aveau din experienţa anterioară cu subiectul din imagine.