Palparea Psihicului

Oricine fiinta animala poate ajunge in fata unei suprafete fizice reflexive in care sa se reflecte. O va face cu receptorii sai, cu mintea sa deopotriva. Actiunea de a se reflecta in aceasta suprafata, reala sau virtuala, este naturala, cu precizarea ca pentru a se produce a fost intotdeauna nevoie de o activitate aparte, facuta de un subiect, care cand reflecta este incercat de stari cu o substantialitate subiectiva pe masura. "Oglida" in care subiectul se reflecta a existat in natura de cand lumea, inainte de aparitia omului, cine si cum in ea sa se reflecte asemenea si sa se recunoasca a corespuns unei activitati diferite, superior organizate. Realizarea acestei activitati a presupus un efort de creatie naturala deosebit, care a debutat cu sute de milioane de ani in urma si se continua si in zilele noastre. Ca sa se produca, reflectarea implica antrenarea unor mecanisme biochimice profunde, unele care se raporteaza la producerea si perpetuarea insasi a vietii in natura, se raporteaza la activitatea organica a marilor viscere, cu deosebire la cea a sistemului nervos, responsabila de ansamblul relatiilor organismului cu mediul inconjurator. Lucrarea de fata si-a popus sa surprinda aspecte mai interesante legate de producerea reflectarii, implicare in acest proces a diferitelor structuri ale sistemului nervos, realizata dintr-o perspectiva evolutiva, cum fenomenul a aparut si s-a dezvoltat, ca parte a organizarii tot mai perfectionate a sistemului viu.

1.1. "Palparea" radacinilor naturale ale psihicului

Lucrarea aceasta pleaca de la premiza ca in orice om exista o farama de nevoie de "palpare" a psihicului, de cunoastere a substantialitatii necesare pentru ca reflectarea sa se produca, ca o alternativa macar la a o considera ca pe o problema de credinta, de exercitiu mnemotehnic, de exersare a definitiilor date psihicului in manuale. Daca acest psihic exista, inseamna ca poate fi si ,,palpat", ca are o structura a sa proprie, o arhitectura a sa de constructie, care functioneaza in baza angajarii unor mecanisme, care au aparut si s-au dezvoltat intr-un anume moment natural-istoric de evolutie al sistemului viu, ca un fenomen care se manifesta deopotriva si la animale, care la oameni are unele particularitati functionale diferentiale. ,,Palparea" in acest sens este expresia exercitarii unei nevoi aparte, de reproducere senzoriala a unui fenomen natural, al reflectarii, unul care este real si are de fiecare data substanta subiectiva, care se cere realizat cu aceasi obiectivitate cu care sunt palpate si evaluate celelalte fenomene naturale, fizice sau chimice, care se produc in natura.

In cazul producerii reflectarii psihice, avem de a face cu un fenomen cu o dinamica aparte. Se si spune despre acesta ca pare a fi in toate, si totusi, parca-i pe nicaieri. Din aceasta cauza formalitatile care au fost necesare la nasterea psihologiei ca stiinta de sine statatoare au intarziat sa fie intocmite foarte mult, desi interesul fata de aceasta disciplina a existat din vremurile cele mai indepartate ale societatii omenesti. Tot de atunci dateaza si incercarile, deseori numeroase, de a propune solutii alternative, obscure si spiritualiste, in locul celor deterministe si obiective, asumate de demagogi si sarlatani, care au suboronat cautarile lor in domeniu unor cauze meschine si degradante.

De cand lumea oamenii au incercat sa "palpeze" cum are loc reflectarea, de exemplu, cum si de ce se produce clipitul ochilor in fata actiunii unui agent vatamator, de ce acest clipit este diferit de cel care se produce voluntar, fata de actiunea aceluiasi agent stimulator sau a altuia. Reactia are de fiecare data substanta subiectiva defensiva, diferita de reactia secretorie salivara sau motoare care se produce in prezenta unui agent stimulator nutritiv. Este vorba de o "palpare" in care, reflectarea, identificandu-se cu planul organic sau corporal, in momentul urmator se detaseaza si face din acesta un act constient, modelabil, planificabil etc. Sunt reactii prin care comportamentul se reprezinta si se manifesta independent de ce a invatat omul de la parinti sau in scoala, nu si de echilibrul functional necesar sa fie mentinut pe aceasta cale primara cu mediul inconjurator, acelasi din generatie in generatie la fel.

Pentru multi studenti declararea substantialitatii actului psihic, a necesitatii "palparii" acestuia, realizata pe diverse cai investigative, mai mult sau mai putin sistematice, este o puternica sursa de nedumerire. Pentru a o depasi apelez la exemple simple, cu posibilitatea de a fi completat de oricine din propria zestre reactiva neconditionata in fata agentilor stimulatori care actioneaza curent asupra receptorilor nostri. Se stie ca ionii de glucoza sau de sodiu asimilandu-se in organism genereaza forta, o putere de vitalizare in plus a reactivitatii, necesara desfasurarii activitatilor musculare, coordonarii actiunilor, cu care organismul se pune in miscare, cu care este sustinuta energetic deplasarea pe jos, eventual si cu bicicleta. Simpla "palpare" sau cuantificare a deplasarii fizice realizate (pe jos sau cu bicicleta) din punct de vedere psihologic este inca insuficienta. In aceasta situatie deplasarea inseamna ceva mai mult, care implica luarea in considerare si a substantei subiective a aceluiasi act, realizata pe un alt plan superior, pe cel al actiunilor senzorio-motorii, eventual al imaginatiei, al starilor afective, mentale etc. O deplasare care subiectiv este dependenta de ceea ce anterior a fost trait, pe respectivul plan superior de organizare a activitatii, ca fiind ,,mai dulce" sau ,,mai sarat". De aici rezulta constructia unei deplasari distincte decat cea simpla fizica, alimentata cu substanta subiectiva intentionala, un suport indispensabil pentru dezvoltarea unui comportament mai tonic, a maririi disponibilitatii pentru coordonarea actiunilor in curs, pentru interiorizarea sau instrumentalizarea mentala a acestora, toate decisive pentru atingerea unor scopuri supraordonate, pentru cresterea nivelului de performanta.

Pentru descrierea lucrului mecanic dezvoltat poate fi suficient un covor rulant sau o bicicleta medicinala. Probele efectuate cu acest instrument de expertiza a capacitatii fizice sunt larg raspandite, au valoare normativa de baza in majoritatea laboratoarelor de medicina sportiva, in cele de expertiza muncii. Toate laboratoare de acest fel dovedesc insa prudenta, ca doar pe baza rezultatelor obtinute, sa emita preziceri pentru ceea ce se va intampla ulterior, direct pe campul de disputa competitional, in munca.. O prudenta izvorata din practica, cunoscut fiind faptul ca reusita si victoria competitionala este decisa intr-o proportie crescuta de elemente intentionale, care fac deseori diferenta, chiar contrar a ceea ce prezic datele fiziologice. Sunt mobiluri care se suprapun dezvoltarii fizice a lucrului mecanic al deplasarii, care-si pot gasi radacinile in ,,mai saratul" sau ,,mai dulcele" drobului de sare sau de zahar. Se intampla asa deorece stimulentul are puterea sa redimensioneze spatio-temporal actiunile dezvoltate, in raport cu problemele fizice ridicate de proba parcursa, de adversarul din fata sau de alaturi.

,,Palparea" psihicului corespunde unui demers investigativ diferit de cel al medicului internist sau de familie, care iti deplaseaza stetoscopul sau degetele pe corp, in directia anatomica a principalelor viscere, ca sa te intrebe din care parte este acuzata o durere de un fel sau alt fel. Medicul, intradevar, isi palpeaza pacientul, diversele segmente ale corpului acestuia, pentru descoperirea vreunui agent patogen, a vreunui viscer dereglat, generator de boala, ca mai apoi acesta sa fie obiect al interventiilor sale terapeutice. Sensul cuvantului de palpare este mai extins decat cel de atingere nemijlocita cu degetele a persoanei consultate, care poate la fel de bine sa insemne doar ,,consultarea" rezultatelor rezultatelor unor analize de sange sau urina. Numai ca in randurile de fata s-a postulat pentru o ,,palpare" de un alt fel, epistemologic centrata pe un mod de gandire diferit, indreptat nu spre descoperirea a ceea ce este dereglat si patologic deformat - de asta data - in viata psihica, in producerea reflectarii, ci spre ce poate duce la realizarea unei reflectari mai clare, ferita de influente perturbatorii. Este un mod de gandire diferit, indreptat nu spre identificarea negativa a agentilor patogeni, nu spre ,,vanarea grselilor" dintr-un mod sau altul de comportare, ci spre identificarea pozitiva a factorilor care fac reflectarea posibila si mai eficienta, a celor care concureaza la inbunatatirea si la clarificarea acestei reflectari, la realizarea de performante superioare.

Ceea ce medicul face cand te consulta (te palpeaza) corespunde unei practici investigative cu larga acceptabilitate, spre deosebire de orice pretentie investigativa de acest fel, de ,,palpare" a substantei subiective a activitatilor psihice, a corespunzatoarelor reactivitati viscerale sau motorii, implicate si relevante pentru activitatii de reflectare, fata de care se dovedeste o pudoare simtomatica. Ratiunile sunt cu deosebire metodologice si preconceptuale, in acord cu care finalitatea cognitva a reflectarii nu se poate preta aceleiasi ,,palpari" investigative ca cea maladiva a unui viscer, realizata de medic. Fata de acesta din urma, se dovedeste chiar o larga toleranta, daca durerea palpata va fi si substantializata subiectiv, acceptata fiind ca o cale de apropiere a raportului pacient-medic. O mentalitate care va fi cu mult mai putin toleranta fata psihologul care, ,,palpand" radacinile viscerale sau motorii ale reflectarii, substanta subiectiva a actelor implicate, cand isi va permite cumva aprecieri asupra starii poate mai subrede a structurilor organice de suport. Psihologul se trezeste in fata unei ,,intimitati" unde medicului i se permite tot accesul, i se gaseste ,,chemarea" profesionala iar psihologului mult mai putin. Domeniul de competenta al maladiilor viscerale sau motoare medicul nu este nevoit sa-l imparta cu nimeni, cu care se poate inamoli prin destinatie in cadrul oricarui spital, in ceea ce priveste insa finalitatea cognitiva a a substantialitatii actelor implicate in actul de reflectare, aflata in responsabilitatea psihologului, atat de interesanta pentru realizarea de progrese la orice materie de invatamant intr-o scoala, ca si in viata, reprezinta in mare masura probleme tabu la care ori se pricepe toata lumea , ori sunt de confesiune de taina in fata preotului.

O disproportionalitate sesizata de mai multa vreme de neurologii insasi, care aveau de partea lor tot mai multe ratiuni ca studiul producerii reflectarii sa o considere ca necesita o preocupare aparte si sa fie inmanata unor specialisti cu competenta distincta, psihologica. Este un domeniu in care psihanalistii au introdus etape distincte de evolutie a comportamentului, considerate de clasicii dezvoltarii etapizate a gindirii a copilului (Piaget). Este o competenta care se cere sa se pronunte asupra substantei subiective a actelor psihice a oricarui om (si chiar animal), comparabil cum neuurologul o face asupra substantei biochimice a pompelor de sodiu sau de potasiu care functioneaza la nivelul membranei neuronale, ca diferita de ceea ce se intampla la nivelul diverselor viscere, cu deosebire la cel cerebral, responsabil de ansamblul relatiilor organismului cu mediul inconjurator. Puntea pe care a cladit-o aici Sherington la inceputul secolului trecut, intre domeniul neurologiei si psihologiei, indelung pregatita inainte de contributiile altor neurologi si fiziologi de renume (Phluger, Helmholtz, Secenov s.a.), poate fi considerata ca o descoperire fundamentala pentru existenta domeniului de cunaostere al neuropsihofiziologiei, care abia in zilele noastre a mai putut fi recladita si aprofundata de progresele neurostiintelor cognitive.

In spiritul neurologiei clasice legatura dintre viata psihica si cea neuronala de suport a fost initial epuizata de proprietatea fundamentala a reflexivitatii unitatilor neuronale si de conducere a impulsului nervos, de problemele vitezei de transmitere a impulsului nervos. Conditia angajarii acestei proprietati se reprezenta foarte bine in constituirea oricarui arc reflex, care se suspenda odata cu scoaterea din uz maladiva sau accidentala a uneia din componentele sale de baza, aferent ascendenta, eferent descendenta sau centrala . Sherington a mers insa de atunci mai departe si a evidentiat existenta unei reactivitati cu finalitate diferita de cea fixa si rigida proprie arcului reflex clasic, care se mosteneste la fel peste generatii. El a aratat ca in completarea accestei reactivitati se afla o alta, de tip diferit, numita de el ,,precurenta" sau anticipativa, cu valoare pregatitoare pentru prima. Aprecierea sa a fost sustinuta de tot mai multe argumente ale neurofiziologiei moderne, ca si de cele ale etologiei, o disciplina biologica relativ mai recenta. Aceste cercetari au probat existenta unor structuri neuronale ,,nespecifice", a unor cai de conducere extralemniscale, altele decat cele piramidale, de conducere ,,specifica" a impulsului nervos, in clasicul arc reflex. Corespunzator, tiparele fixe de actiune, raspunsuri reflexe de complexitate mai crescuta, puteau fi deopotriva rezultatul unor comenzi de natura ,,centrala", dar si a unora ,,periferice", de evocare si sustinere prin ele a ritmicitatii activitatii unor viscere (a cordului, a plamanilor), a marilor segmente de corp, implicate in realizarea deplasarii etc. Fiecare dintre ele devenea expresia producerii nu numai a unei simple reactivitati reflexe (,,specifice" sau ,,nespecifice"), dar si a unei experiente comportamentale filogentice, depozitata la nivelul centrilor nervosi, capabila sa confere activitatilor respective o substantialitate subiectiva ,,palpabila", care este fundamentala pentru edificarea ulterioara a comportamentului, pentru depasirea situatiilor problematice de fiecare zi.

Fusese astfel formulat de