Interacțiunea părinti-copii

RelaTia parinTi-copii din perspectiva istorica

In cursul dezvoltarii ontogenetice, fiinta umana trece prin etape succesive care-i permit sa treaca de la situatia de dependenta totala (biologica si sociala) la cea de independenta.

Perioada de gestatie este relativ lunga la om (280 zile), timp in care cresterea embrionului si apoi a fatului este vertiginoasa. In aceasta perioada produsul de conceptie se afla intr-o dependenta totala de organismul mamei, relatie ce a fost comparata cu parazitismul din biologie. In momentul nasterii, prin sectiunea cordonului ombilical, nou-nascutul devine independent biologic, dar este inca foarte dependent social. El are nevoie de prezenta mamei, care este indispensabila. Relatia cu mama si apoi cu familia transforma copilul intr-un individ independent social la sfarsitul adolescentei. Tanarul se poate separa insa de familie doar atunci cand a devenit si independent economic (figura 1). Perioada corespunde maturizarii fizice, cognitive si sexuale si este considerata a fi varsta de peste 18 ani. Pana la aceasta data, copilul se afla sub controlul familiei, care isi propune sa-i rezolve toate nevoile lui, de la cele mai simple (hrana, imbracaminte), pana la cele mai complexe (implinirea personalitatii, program educational adecvat si integrarea sociala). Abia dupa aceea sarcina familiei s-a incheiat.

Examinand situatia cuplului parinti-copii de-a lungul timpului, se poate spune ca desi din punct de vedere aI trecerii de la dependenta la independenta fiintei umane nimic nu s-a schimbat, conceptia societatilor si diferitelor culturi referitoare la relatia parinti-copii si rolul de tutela al familiei a suferit modificari.

In lucrarea Istoria culturilor si civilizatiilor, de Ovidiu Drimba, sunt evocate si variate aspecte ale relatiei parinti-copii in societatile oranduirilor sclavagiste si feudale.

Figura 1. Dezvoltarea biologica si sociala a copilului si dependenta lui la diferite varste (dupa J. Dunovschi)

In Codul lui Hamurabi se mentiona ca in societatea sumeriana era permis tatalui sa-si vanda copiii ca sclavi; sclava care daruia stapanului ei un copil devenea libera.

In Egiptul antic, citindu-1 pe G. Nolli, O. Drimba scria ca: Poate ca nici un alt popor din Orientul antic nu a avut despre familie o conceptie atat de sanatoasa si de moderna ca vechii egipteni. Ei aveau un numar mare de copii, dar nu practicau obiceiul de a-i abandona pe cei nedoriti. Copilul era alaptat pana la varsta de 3 ani pentru ca exista credinta, ca in timpul alaptarii mama nu mai putea deveni gravida.

In societatea antica ebraica se noteaza autoritatea absoluta a tatalui asupra celorlalti membri ai familiei. El putea sa-si vanda fiicele ca sclave si sa-si ucida fiii razvratiti sau neascultatori (cu incuviintarea comunitatii). Nu aveau insa dreptul sa vanda copiii de sex masculin. Copiii erau considerati o binecuvantare la vechii evrei si erau inconjurati cu dragoste si grija. Copiii erau invatati sa se supuna hotararilor familiei si era prevazuta pedeapsa cu moartea pentru copilul care lovea sau isi blestema parintii.

In societatea antica persana, regimul familial si viata de fiecare zi a familiei era din multe puncte de vedere la un nivel moral superior altor popoare ale orientului antic. Femeia datora ascultare absoluta sotului ei. Nasterea unui baiat era intampinata ca o mare bucurie. Avortul era pedepsit cu moartea, iar femeia adultera era iertata daca era insarcinata. Educarea copiilor in primii 5 ani de viata intra in sarcina mamei.

In societatea antica indiana prima indatorire morala, dupa cea religioasa, era ca familia sa aiba multi copii caci a avea copii insemna continuarea cultului stramosilor. Avortul era considerat o crima tot atat de grea ca si asasinarea unui preot. Nasterea era considerata insa un eveniment impur si parintii, impreuna cu copilul, erau supusi unui ritual de purificare la 10 zile dupa nastere.

In societatea antica chineza, forta si coeziunea familiei se baza pe solidaritatea acesteia, fundamentata pe cultul stramosilor, care justifica si obligatia fiecarui chinez de a avea copii. Femeia care nu avea copii nu era bine vazuta in societatea antica chineza si sterilitatea femeii putea constitui un motiv de divort. Deoarece copiii de sex feminin erau considerati o grea povara pentru familie, daca se nasteau mai multe fete acestea erau parasite in camp si lasate sa moara de foame si frig. Infanticidul isi avea explicatie in marea saracie in care traia acest popor in antichitate.

In Japonia antica se credea ca la nastere copilul avea deja varsta de un an; nasterea gemenilor era considerata o rusine. In aceasta parte a lumii functionau casatoriile de proba, iar o casatorie nu se considera consumata decat dupa nasterea primului copil.

In perioada clasica a civilizatiei grecesti (secolul V i.e.n.) nasterea unui copil era considerata un eveniment fericit. Daca acest copil nu era insa recunoscut ca legitim sau familia nu dispunea de mijloace materiale ca sa-1 creasca, copilul era parasit intr-un loc public, de unde era luat de catre altcineva ca sa-1 hraneasca, uneori cu scopul declarat de a fi vandut ulterior ca sclav. In Sparta era obligatorie abandonarea copiilor prematuri. sau a celor cu malformatii congenitale. Daca nu se gasea cineva care sa ia de suflet un copil parasit, aceasta sarcina o prelua statul, dar copilul avea ulterior statut de sclav si trebuia sa plateasca despagubiri pentru cheltuiala facuta dupa care se putea elibera. In Atena cetatea se ingrijea de educarea copiilor, astfel ca in timpul lui Pericle putini erau cei care nu stiau carte.

In aceeasi perioada, civilizatia romana recunostea autoritatea nelimitata a tatalui, care avea drept de viata si de moarte, atat asupra mamei, cat si asupra copiilor, pe care ii putea ucide sau vinde ca sclavi. Copiii care sufereau de malformatii congenitale sau cei care nu erau recunoscuti ca legitimi erau abandonati si lasati sa moara. Parintii aplicau din plin pedepse corporale severe. Deoarece toti cetatenii Romei erau stiutori de carte, primii dascali ai copiilor erau chiar parintii.

Infanticidul practicat in timpul societatilor antice se explica prin sistemul economic inapoiat, care nu asigura hrana tuturor membrilor societatii. Infanticidul se practica cu participarea activa a societatii sau cu acceptarea tacita a acesteia. Cel mai des se utiliza traumatizarea mortala a nou-nascutului la nastere sau omorarea rituala a copiilor mai mari.

Cultura si civilizatia bizantina, care a inflorit in primele secole ale primului mileniu al erei noastre, trebuie considerata o sinteza a culturilor lumii antice in declin (O. Drimba). Sentimentul familiei si relatiile familiale erau mai intime si mai puternice in lumea bizantina decat fusesera in antichitate. Copiii nelegitimi erau recunoscuti alaturi de cei nascuti din casatorii legitime, iar din secolul XII fetele aveau acces la scoala.

Societatea medievala era confruntata cu saracie, accentuata de calamitati naturale, razboaie interminabile, numeroase epidemii care decimau populatia, generate de lipsa conditiilor de igiena si a celor mai elementare cunostinte de epidemiologie. In aceste conditii, societatea era confruntata cu fenomenul demografic, natalitate mare, mortalitate generala si infantila foarte mare. Durata medie de viata nu depasea 30 de ani. Ingrijirea initiala a copiilor