Elemente de psihopatologie - tipologie, evaluare și intervenție adleriană

1. Psihopatologie

Manaster şi Corsini

Wolfe (1932) a afirmat că:

„Nu există fiinţă umană care să nu aibă o trăsătură nevrotică. Toţi suntem nevrotici, deoarece normalitatea nu există decât ca o limită ideală a comportamentului uman. Cititorul este rugat să nu se eticheteze drept nevrotic dacă a găsit un mecanism nevrotic în viaţa sa. Funcţia igienei mintale nu este să producă îngeri, ci să prevină fiinţele umane din carne şi oase să îşi strice activităţile şi să plonjeze într-o nefericire total inutilă.” (p. 294)

„Linia dintre normal şi patologic este foarte indistinctă.” (Dreikurs, 1967, p.8)

În cadrul teoriei psihologiei individuale, persoana sănătoasă, nonpatologică se mişcă, psihologic şi comportamental, cu bun simţ comun şi curaj în interesul social (al celorlalţi – n.t.); totuşi chiar şi persoana sănătoasă are logică privată deviantă, fără zone de descurajare şi un sentiment de inferioritate pentru care compensează în direcţii în afara bunului simţ comun. Nimeni nu este perfect – superior – fără pată şi eşecuri. Aceasta portretizează condiţia umană şi se potriveşte cu bunul simţ comun. Toată lumea este de acord cu afimţia “Nimeni nu este perfect”. Totuşi, majoritatea oamenilor vor avea, la un nivel abia perceptibil, o rezervă care spune “cu excepţia mea; eu trebuie să fiu perfect de bun(ă)”, “numai că eu trebuie să am un succes perfect”.

Psihologia individuală situează responsabilitatea fiecărui individ în crearea propriei sale personalităţi. Urmează logic, faptul că fiecare individ diferă ca tip şi grad de o personalitate de neatins (irealizabilă), ideal de sănătoasă. Astfel, există o infinitate de stiluri ale vieţii, simptome şi posibile modele patologice.

Euristic, nu este folositor a se rămâne la unicitatea fiecărei persoane – blochează înţelegerea generală. Pentru a înţelege oamenii trebuie să ne uităm la ceea ce au în comun; pentru a înţelege un individ trebuie să ne uităm la individ. Vom înţelege mai multe despre oricare persoană privind-o în contextul generalităţilor şi similarităţilor pe care le ştim despre oameni în general.

Practic, oamenii de ştiinţă nu pot aborda deviaţia de la norme fără a generaliza şi categori. Studiile de caz sunt informative, şi am semănat această carte cu părţi de cazuri. Totuşi, generalităţile sunt didactic mai eficiente.

Recunoscând că trebuie să subliniem mereu unicitatea individului, din motive practice, didactice şi de înţelegere/cunoaştere punem oamenii laolaltă pe baza aspectelor lor comune. O facem explicând patologia, înţelegând simptomele şi clarificând tipurile de personalitate. Restul acestei secţiuni are de-a face cu generalităţile.

Nevroză

Taxonomia tradiţională a tipurilor de personalitate este de a împărţi oamenii în cinci gruprui mari: (a) normali, (b) retardaţi, (c) psihotici, (d) psihopaţi şi (e) psihonevrotici. Totuşi, clasificarea acestora, deşi are un anume şarm şi logică, în fapt nu ajută mult deoarece oamenii sunt mult prea complecşi pentru a se potrivi frumos (neatly) în această clasificare. Astfel avem tot felul de probleme legate de reliability clasificării şi deasemenea în legătură cu semnificaţia (meaningfulness) clasificării indivizilor în aceste categorii.

O discuţie interesantă s-a înfiripat la un moment dat într-un cadru penitenciar. Dr. X argumenta că el încă nu a văzut un psihopat adevărat. „Dar Jerry Smith?” l-a provocat cineva (challenged) cineva din grup, amintind un încarcerat bine-cunoscut. Dr. X s-a gândit o vreme, şi apoi a spus: „În fine, da, dacă ştiu pe careva care să se potrivească descrierii clasice, atunci acela este Jerry.” Toţi ceilalţi au aprobat. „Însă el este unul la un milion” a argumentat Dr. X.

În acest moment cineva a luat fişa lui Jerry – şi lo! Psihiatrul care îl examinase l-a diagnosticat oficial pe Jerry: „Psihonevrotic”.

Ce este un nevrotic? Descriptiv vorbind, un nevrotic este oricine crează probleme pentru sine şi/sau alţii prin faptul că reacţionează la viaţă ilogic. Cineva fără sens se simte vinovat, sau inferior, sau suspicios sau supărat, sau tensionat, este un nevrotic. Astfel, Charlie, cronic incapabil să se decidă; Peter, care se simte întotdeauna vinovat; Margaret, crezând în mod greşit că este proastă şi neatractivă – toţi sunt nevrotici.

Adler, la început, considera geneza nevrozei ca tipare de neadaptare sistemică, pornite de la diferite inferiorităţi organice. Mai apoi, el tindea să privească sentimentele nevrotice ca un conflict dintre două aspecte ale individului: (a) marea dorinţă de putere, acceptare, superioritate; şi (b) sentimente puternice de inferioritate. Afirmaţia „Vreau să fiu important dar simt că sunt un nimic”, exprimă un conflict.

Mai târziu, Adler a văzut nevroza ca o mişcare de distanţare de interesul social, persoana îndreptându-se spre importanţa de sine şi în consecinţă depărtându-se de binele grupului.

După cum a formulat Dreikurs (1967), dinamicile de la baza patologiei sunt scopurile private ale individului şi stilul de viaţă versus cerinţele sociale şi sentimentul de comuniune socială. Adler a văzut patologia ca un conflict între simţul privat şi bunul simţ comun. „Persoana nevrotică abordează conflictul ascunzându-şi simţul privat (logica privată – n.t.) de propria conştiinţă, nerecunoscându-şi propriile tendinţe când acestea intră în conflict cu conştiinţa sa, cu bunul său simţ comun. El caută alibiuri pentru a-şi scuza eşecurile sociale  . Dacă boala sau simptomele bolii sunt folosite, diagnosticul de nevroză este justificat”. (Dreikurs, 1967, p. 8)

Un nevrotic se distanţează de alţii. Aceasta se întâmplă la copiii care au fost prost îngrijiţi psihologic. Patru feluri fundamentale de a îngriji prost copii sunt (a) a-i neglija; (b) a-i respinge; (c) a-i răsfăţa şi (d) a-i compătimi.