Bazele Teoretice ale Psihodiagnosticului

INTRODUCERE

1.1. Psihodiagnoza, domeniu de vocaţie al profesiunii de psiholog

O revistă literaturii privind principala activitate a profesiunii de psiholog clinician scotea în evidenţă, acum două decenii, un întreg spectru de preocupări, dintre care evaluarea şi psihodiagnoza deţineau cea mai mare pondere (50%), urmate de psihoterapie (30%), de cercetarea ştiinţifică (30%), de consiliere (5%) şi de terapia de mediu şi socioterapie (5%) (vezi Ionescu, 1985, p. 51).

Plasarea în top a psihodiagnozei nu este specifică numai domeniului clinic, ci întregului teritoriu al psihologiei aplicate, pentru că, prin instrumentele ei înalt standardizate, ea oferă o cunoaştere de adâncime asupra fiinţei umane, pe care se pot fundamenta ulterior consilierea, psihoterapia sau ghidarea vocaţională. Afirmaţia lui Perse (1972, p. 112), conform căreia „la ora actuală, examenul psihometric constituie partea cea mai importantă a intervenţiei psihologului (…) metoda testelor fiind poate singura datorită căreia specificitatea şi autonomia sa nu sunt contestate” îşi păstrează şi astăzi valabilitatea, cu menţiunea că termenul de testare ar trebui completat cu acela mai cuprinzător de evaluare.

Împărtăşim punctul de vedere al lui Kaplan şi Saccuzzo (1993, p. iii) care îşi exprimă „mâhnirea pentru că prea mulţi studenţi din colegii văd cursul de testare psihologică ca plictisitor şi nelegat de obiectivele lor sau de interesele lor pentru carieră”. Însăşi evoluţia psihologiei, prin ruperea ei din trunchiul disciplinelor speculativ-filosofice spre cele practic-aplicative, este marcată de intrarea ei în laborator în 1879, prin Wundt şi de supunerea la rigoarea ştiinţifică a experimentului, tendinţă continuată de Galton, cu al său laborator de antropometrie din 1884, sau de J. McKeen Cattell care, în 1888, propunea termenul de teste mintale, ce urmau să fie aplicate în laboratorul său de testare.

Recursul la experiment a fost indisolubil legat de apelul la cifră, la cuantificare şi măsurătoare, care făceau ca psihologia să îşi dezvolte instrumente precise de investigaţie, metode din ce în ce mai elaborate de analiză a datelor rezultate, ce confereau cunoaşterii psihologice rigoare, exactitate şi generalitate. Este deci cu totul surprinzător faptul că acest curs de evaluare-testare psihologică, care pregăteşte studentul pentru ceea ce va fi partea fundamentală a profesiunii sale, să fie găsit plictisitor, ceea ce s-ar putea explica eventual prin faptul că aceste domeniu de supraspecializare a devenit din ce în ce mai tehnic, încorporând procedee de lucru şi proceduri statistice sofisticate, care de multe ori estompează frumuseţea lui provocatoare. Acest impediment nu poate fi depăşit decât prin faptul ca profesorul să fie el însuşi un practician cu multă experienţă, astfel încât printre rânduri să se simtă freamătul problemelor vii, al implicării profunde şi devotate într-o profesie care a devenit, prin toate acestea, o vocaţie.

1.2. Psihodiagnoză, testare şi evaluare

Psihodiagnoza este un concept foarte puţin sau deloc utilizat de şcoala anglo-saxonă şi aceasta probabil din cauza nedoritei apropieri a acestui termen de acela de diagnostic, creat şi consacrat de practica medicală. În acest spaţiu cultural a fost folosit extensiv termenul de testare (testing), pentru a circumscrie teritoriul cunoaşterii exacte şi obiective, de tip psihometric a persoanei, deşi în ultimele decenii cel de evaluare (assessment) a câştigat tot mai mult teren. Şi aceasta din mai multe motive:

• Chiar dacă din capul locului testele au fost destinate unor scopuri nu doar constatative sau exclusiv ştiinţifice (de cunoaştere), ci şi-au propus să aducă o schimbare benefică în viaţa oamenilor, ele au generat o anumită aprehensiune, rezistenţă sau chiar o reacţie adversă. Deoarece testele şi itemii ce le compun au fost păstraţi departe de „ochiul public”, ca de altfel şi procedurile de scorare, interpretare şi utilizare a rezultatelor, ele au creat un val de mister ce a generat teamă în rândul publicului larg, cu atât mai mult cu cât utilizarea lor a cunoscut o adevărată explozie între cele două războaie mondiale.

• Psihologii s-au văzut constrânşi de reglementările legale din domeniu, de teama publicului larg faţă de teste (şi de consecinţele acesteia) să privească cu interes şi spre alte instrumente ale profesiunii lor (interviul, ancheta, studiul de caz etc.), testul rămânând instrumentul cel mai elaborat, în mâna examinatorului cu o foarte înaltă calificare, la care are acces după stagii riguroase de pregătire, asistată, controlată şi certificată de specialişti recunoscuţi.

• Evaluarea psihologică (assessment) a devenit termenul integrator, el fiind conceput ca o rezolvare de probleme, deoarece fiecare variabilă din natură este rezultatul combinării unor factori diferiţi, de unde necesitatea unor metode variate (printre care şi testele), depinzând de obiectivele, scopurile sau circumstanţele în care se desfăşoară procesul evaluativ.

• Testarea psihologică a devenit specifică unor scopuri mai înguste şi mai bine circumscrise, în timp ce evaluarea este mai largă, predicţiile şi deciziile ei bazându-se pe o multitudine de surse.

• Ca şi obiective, testarea nu îşi propune să răspundă la întrebarea cum procesează persoana o anumită informaţie, fiind centrată pe produs (rezultatul la test) şi nu pe proces (maniera de a ajunge la acel rezultat).

• Evaluarea (inclusiv cea formativă) încearcă să înţeleagă o problemă în cadrul ei ecologic mai larg, de unde şi spectrul mult mai extins de informaţii utilizate (observaţia naturalistă, vizita la domiciliu, ancheta, interviul sau simpla discuţie cu părinţii, profesorii şi reprezentanţii autorităţii). Ea nu dezavuează procedurile standardizate, tipice testării, dar fiind conştientă că acestea nu pot răspunde la toate întrebările, valorizează şi informaţiile colaterale (stil de viaţă, atmosferă familială, interacţiunile din grup etc.).