Bazele teoretice ale evaluării psihologice - rezumat

1. LOCUL SI ROLUL PSIHODIAGNOZEI ÎN CADRUL

STIINŢEI SI PRACTICII PSIHOLOGICE;

FUNCŢIILE PSIHODIAGNOZEI

1.5. Delimitări conceptuale

1.5.1. Psihodiagnoza si evaluare psihologică

1.5.2. Concepte cheie: examen psihologic, instrument psihologic, observaţia în examenul

psihologic, conduita examinatorului

1.5.3. Procesul decizional în evaluarea psihologică

1.5.4. Psihodiagnoza formativă- tendinţa contemporană

1.6. Funcţiile psihodiagnozei

1.7. Prudenţa si abuzul în utilizarea testării psihologice

1.7.1. Consecinţe negative ale testării psihologice

1.7.2. Nevoia de psihodiagnoză

1.8. Conceptul de normalitate psihică

1.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1.1. PSIHODIAGNOZĂ SI EVALUARE PSIHOLOGICĂ

Evaluarea psihologică este un set de proceduri utilizate de psiholog cu scopuri care includ, în

general:

1. Producerea de imagini (evaluarea ca suport pentru a dezvolta descrieri si imagini despre o

anumită persoană, privind funcţiunile intelectuale, trăsăturile de personalitate, aptitudinile

speciale, dificultăţile de învăţare, variabile emoţionale si sociale).

2. Producerea de decizii (evaluarea persoanei are ca finalitate producerea de decizii despre relaţia

acelei persoane cu mediul ei actual sau cu mediile posibile: adecvare, normalitate,

functionalitate, disfuncţionalitate);

3. Verificarea de ipoteze, construirea unei teorii (evaluarea ca suport pentru testarea ipotezelor

despre personalitate).

Psihodiagnoza este activitatea specifică ce foloseste diferite tipuri de instrumente pentru a obţine

informaţii despre structura, dinamica psihică si personalitatea unei persoane. Astfel de instrumente

utilizate sunt: testul psihologic; alte metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal,

interviul.

După unii autori în ceea ce priveste delimitările între evaluarea psihologică si psihodiagnoză

nu sunt consacrate si clare în literatura de specialitate. Spre exemplu evaluarea psihologică este

considerată a avea mai degrabă o dominată calitativă, în timp ce psihodiagnoza este predominat

cantitativă(Mitrofan, N. 2007).

În ceea ce urmează vom delimita accepţiunea clasică a psihodiagnozei de cea modernă.

Criteriile psihodiagnosticului traditional mai ales sub aspectul psihometriei clasice se referă la:

· natura standardizată a testelor aptitudinale

· intervenţia minimală a examinatorului astfel incat subiectul sa recurga numai la propriile

resurse intelectuale

· sistemul de evaluare se opreste la nivelul comunicarii rezultatelor ca atare, intr+un mod

artificial

· examinarea sub forma unui interviu in care subiectul nu este informat despre pertinenţa

răspunsurilor sale

· eventualele încurajări premise de standardizare au o scăzută autenticitate, pentru că nu implică

valoarea răspunsului ci urmăresc doar obţinerea unei atitudini positive a subiectului faţă de

situaţia de testare

· condiţiile testării sunt identice pentru toţi subiecţii, desi nu toţi sunt pregătiţi pentru a se adapta

la acestea(unii se acomodează mai greu cu interacţiunea limitativă si nu pot profita autentic de

acest tip de relaţie cu psihologul); unii dintre subiecţi au o eficienţă semnificativ crescută dacă

primesc întăriri positive si/sau repetate, în timp ce alţii nu sunt influenţaţi de astfel de conduite

Evoluţii în psihodiagnoza modernă

In anii 60 ai secolului XX a apărut curentul cunoscut sub numele de evaluarea comportamentală,

care încearcă să determine ce anume fac persoanele, unde, cînd si în ce circumstanţe.

În evaluarea si predicţia comportamentului se porneste în primul rînd de la comportamentul motor si

verbal manifest si se renunţă la interpretarea rezultatelor la teste. Evaluarea de tip comportamental se

delimitează de evaluarea psihometrică atît în privinţa scopului cît si în privinţa metodelor si

principiilor implicate(Fernandez- Ballesteros, 1993).

Principiile evaluarii comportamentale sunt:

· Conceperea observării ca metodă principală de măsurare

· Abandonarea chestionarelor de personalitate- acestea fiind considerate incapabile să descrie

probabilitatea răspunsurilor comportamentale sau variabilele care afecteaza aceste raspunsuri

· Renunţarea la testele tradiţionale care evaluează trăsături psihice precum structurile mentale

· Renunţarea la principiile psihometrice ale testelor

Abordări prezente ale evaluării comportamentale subliniază necesitatea de a se lucra si în noul cadru

teoretic cu instrumente corespunzătoare ca fidelitate si validitate, verificate psihometric, desi iniţial

curentul a pornit cu negarea psihometriei si a necesităţilor metrologice serioase. Astfel continuă să fie

aplicate testele psihologice, ca si chestionarele de personalitate, mai ales cele care privesc factorii de

influenţa ai comportamentului ce nu pot fi observaţi direct, precum motivaţia.

· Au fost create metode si instrumente proprii de măsurare:

o Tehnici de observare

o Proceduri fiziologice

o Interviuri structurate

o Tipuri noi de scale de evaluare de către alte persoane

Analizînd modelele utilizate de evaluarea comportamentală, D.J. Cone, în 1986 (Silva, 1993) găseste

doar două mari categorii, care le subsumează pe toate celelalte, si anume abordarea nomotetică a

trăsăturii, si abordarea idiografică a comportamentului.

Abordarea nomotetică a trasăturii- are ca obiect de studiu trăsături sau sindroame(cum ar fi

anxietatea socială, depresia, agorafobia), si dezvoltă instrumente pentru deducerea acestora. În acest

model instrumentul este adecvat dacă scorurile între indivizi variază, adică dacă diferenţiază între

indivizi privind aceeasi trăsătură. Ideea de baza este că orice trăsătură este universal aplicabilă tuturor

persoanelor si în consecinţă se încearcă predicţia comportamentului prin măsurarea trasăturilor.

Capacitatea de predicţie mică a acestor instrumente provine din realitatea că fiecare persoană are

trasături relevante care-i influenţează comportamentul. Dacă trasăturile măsurate de test nu sunt

relevante atunci nu poate fi facută o predicţie bună a comportamentului(Paunonen, Jackson, 1985). În

abordarea nomotetică se caută legile generale sau ecuaţiile care se aplică tuturor persoanelor.

Procedura statistică preferată este analiza de regresie, adică identificarea funcţiei de regresie care leagă

predictorul – trăsătura de personalitate- de criteriu- comportamentul specific. Pentru obţinerea ecuaţiei

de regresie se utilizează date culese pe un esantion, iar ecuaţia serveste la predicţia comportamentului

tuturor indivizilor din populaţia din care a fost selectat esantionul. Abordarea nomotetică a trăsăturii

defineste de fapt concepţia care stă la baza evaluării psihodiagnostice tradiţionale(Silva, 1993).

Abordarea idiografică a comportamentului- studiază un comportament specific si dezvoltă

procedee pentru evaluarea sa inductivă. O procedură este considerată adecvată ţinînd cont de variaţia

scorurilor la acelasi individ. Ideea de bază este că fiecărei persoane îi sunt specifice anumite

determinante ale comportamentului si pe acestea încearcă să le identifice, sub forma ecuaţiilor proprii

fiecărui individ. În acest context teoretic si metodologic se identifică persoanele pentru care este

potrivită o anumită ecuaţie de predicţie a comportamentului pe baza trăsăturii.

Deosebirea principală dintre evaluarea psihometrică si cea comportamentală constă din presupunerea

asupra comportamentului unei persoane.

În teoria psihometrică scorul obţinut la un test este considerat a fi compus dintr-un scor real si o eroare

care provine din măsurare. Scorul real reflectă o entitate internă stabilă, deci nu se schimbă, cel puţin

într-un interval scurt de timp, iar dacă apare o modificare de scor la test aceasta provine din eroarea de

măsurare. Un test este considerat bun dacă scorurile obţinute de o persoană la măsurări succesive nu

diferă prea mult. Această calitate a testului se numeste fidelitate. Comportamentul este considerat a fi

dependent în primul rînd de o entitate internă stabilă- trăsătura.

În concepţia evaluării comportamentale, comportamentul nu este, în mod necesar stabil. Dacă

scorurile unei persoane la acelasi test diferă se consideră că aceasta se poate datora chiar schimbărilor

de comportament, nu neapărat impreciziei instrumentului de măsură. Cînd apelează la teste, evaluarea

comportamentală caută să determine variabilele responsabile si nu face nici o presupunere asupra

erorii de măsurare. Deoarece susţine dependenţa de situaţie a comportamentului evaluarea

comportamentală nu utilizează validarea concurentă ca mijloc de predicţie si nici nu pretinde valori

mari ale coeficientului de fidelitate test-retest.