Teoria și metodologia curriculum-ului

Conceptului de curriculum i s-au dat numeroase definitii, deoarece a fost abordat de diverse scoli si curente de pedagogie.

Etimologic, termenul de curriculum provine din limba latina (singular: curriculum; plural: curricula) unde inseamna alergare, cursa. In sens figurat, "curriculum-solis, lunae, vitae " - desemna "curs al soarelui, al lunii, al vietii ".

In literatura pedgogica, termenul de curriculum este utilizat frecvent, dar semnificatiile sunt adesea in contradictie. De exemplu, se intalneste in unele texte "curriculum si evaluare", cu toate ca evaluarea este parte integranta a proiectului curricular, avand o functie formativa de reglare si autoreglare a activitatii de educatie / instruire.

Conceptul de curriculum este pus sub semnul intrebarii si din considerente istorice. In acest sens, Ion Negret Dobridor mentiona "in pedagogia europeana clasica - (expresia de curriculum) - apare inca exotica ; teoreticienii si administratorii educatiei romanesti au imbrati-sat-o insa in ultimul deceniu, folosind-o in multiple sensuri si nu de putine ori abuziv sau chiar gresit" (2001, p. 9).

Fundamentarea istorica a conceptului de curriculum are in vedere perspectiva evolutiilor pedagogice si sociale in trei etape :

-etapa premoderna (sec. XVII - sf. sec. XIX) a vazut curriculum-ul ca un document oficial prin care se programeaza continutul studiilor in sistemul de invatamant ;

-etapa moderna raporteaza conceptul de curriculum la experienta de invatare a elevului, manualul si cadrul didactic prezinta educatului obiectul de studiu asa cum apare specialistului (J. Dewey). Ulterior aceasta idee va fi dezvoltata prin raportarea curriculum-ului la un ansamblu de obiective (abilitati, aptitudini, atitudini, obisnuinte, cunostinte) necesare pentru a indeplini activitatile specifice educatiei ;

-etapa postmoderna, afirma principiile de baza ale curriculum-ului exprimate prin intrebari problema: ce scopuri, obiective trebuie sa indeplineasca scoala? ce experiente de educatie trebuie oferite pentru indeplinirea scopurilor, obiectivelor? cum trebuie organizate experientele pentru indeplinirea scopurilor, obiectivelor? cum se poate preciza (determina) nivelul de realizare a scopurilor, obiectivelor? etc.

Etapele mentionate au marcat evolutia curriculum-ului (1950-1970) ca "model rational de proiectare (obiective - experiente de invatare / continuturi si metodologie- evaluare / cu functie de reglare - autoreglare continua a activitatii de educatie / instruire) " (S. Cristea idem p. 156).

Dupa 1970 notiunea pedagogica de maxima generalitate - curriculum - se va extinde la toate nivelurile sistemului si procesului de invatamant, reprezentand "un proiect educational care defineste: a. telurile, scopurile si obiectivele unei actiuni educative; b. caile, mijloacele si activitatile folosite pentru a atinge aceste scopuri; c. metodele si instrumentele pentru a evalua in ce masura actiunea a dat roade" (L. D. Hainaut, coord., 1981, p. 83)

Educatia permanenta confera curriculum-ului dezvoltarea sa ca un model de proiectare de tip: rational (obiectivele determina realizarea continutului / metodologiei / evaluarii; procesual (interactiunile dintre obiective / continut / metodologie / evaluare / si motivational (accent pe interesele actorilor educationali aflati la diferite niveluri, cu valori sociale si pedagogice comune ) (S. Cristea, Op.cit. , p. 157).

Cu referire la continutul educational, termenul apare in documentele unor universitati medievale (Olanda, 1582; Glasgow, Scotia, 1633). Conceptul a patruns mai intai si mai frecvent in literatura engleza de specialitate; literatura americana din secolul XX aducand importante contributii la dezvoltarea teoriei curriculare. Literatura pedagogica romana a impus conceptul indeosebi dupa 1990, fiind asociat cu reforma invatamantului si a educatiei. Unii autori romani au contestat utilizarea conceptului deoarece l-au considerat prea pretentios, fortat si inutil in limbajul pedagogic romanesc. Cu toate acestea se recomanda utilizarea conceptului de curriculum, atat din considerente pragmatice (dezvoltarea in spatiul euroatlantic impune coerenta si unitate conceptuala) cat si din considerente epistemologice (teoria curriculum-ului constituie un domeniu maturizat al cunoasterii stiintifice).

Pana la mijlocul secolului al XIX-lea, in toata lumea, termenul de curriculum a fost folosit cu acelasi inteles restrans la continuturile instructiv-educative, preponderent la componenta informativa, adica la cunostintele scolare. Acest sens dat curriculum-ului este redat in Webster's New International Dictionary, editia a II a.

-"un curs oficial organizat intr-o scoala sau intr-un colegiu care se finalizeaza cu obtinerea unui grad, nivel de instructie";

-"intregul corp de cursuri oferite intr-o institutie educationala sau intr-un departament al acesteia".

Ulterior, conceptul a devenit un subiect al dezbaterilor contradictorii in comunitatea pedagogica, generand confuzii si neintelegeri datorita semanticii sale (D. Ungureanu, 1999, p. 14 - 24):

- conservatorii - adeptii semnificatiei primare prin curriculum intelegeau continuturi instructional-educationale cum ar fi planuri de invatamant, programe, manuale, subiecte, teme;

- reformistii - propuneau extensiunea pentru toata didactica, inclusiv asupra intregii experiente de invatare de care beneficiaza un individ, in contexte educationale scolare, extrascolare, informale. Astfel obiectivele, metodologiile de predare-evaluare si organizarea, structurarea situatiilor de invatare in afara scolii nu pot fi separate de continuturi.

In prima jumatate a secolului XX s-a extins aria semantica a termenului prin aparitii publicistice semnificative pentru evolutia teoriei curricumul-ului:

- Dewey, J. (1902) sugereaza includerea in sfera conceptului de curriculum, alaturi de informatie si demersul didactic de asimilare a informatiei pentru formarea de cunostinte, capacitati si sisteme de raportare la realitatile externe si interne ale copilului.

- Bobbit, F. (1918) extinde aria semantica a conceptului de curriculum la intreaga experienta de invatare a copilului, dobandita in scoala (context formal), cat si in afara scolii (context nonformal);

- Tyler, R. W. (1949) sistematizeaza componentele curriculum- ului in: obiectivele educationale, experientele de invatare, metodologia organizarii acestor experiente de catre scoala, evaluarea rezultatelor invatarii.

Largirea maxima a ariei semantice a conceptului de curriculum este determinata de tendinte de incorporare a experientei de invatare dobandite in contexte informale. Importanta partenerului educational al scolii cu diferite institutii comunitare, se reflecta in literatura pedagogica prin utilizarea conceptului de curriculum informal, ce se refera la ocaziile de invatare oferite de mass-media, teatru, muzee, biserica etc.