Reformă

Reforma invatamantului s- a dorit sa prinda contur dupa 1989, sub genericul sau, fiind plasate variate initiative pedagogice mai mult sau mai putin reusite.

Dictionarul de pedagogie (1979, p. 388) defineste reforma educatiei ca ,,o modificare ampla a sistemului de invatamant in orientare, structura si continut". Reforma educatiei angajeaza schimbari pedagogice la nivelul (S. Cristea, 1996, p. 75):

-orientarii sistemului educational, a finalitatilor educationale macrostructurale (ideal, scop, obiectiv), schimbare determinata de modificarile sociale majore din domeniul economic, politic, cultural;

-transformarii calitative a sistemului de invatamant, necesara pentru depasirea dezechilibrelor pedagogice acumulate datorate ,,crizei educatiei";

-reproiectarii planului de invatamant, programelor si manualelor scolare in concordanta cu noile obiective generale si specifice ale procesului de invatamant.

Premisele reformei invatamantului

Premisele reformei invatamantului au fost deduse prin identificarea faptelor pedagogice relevante ce intretin starea de criza a sistemului educational. Analiza situatiei de criza a educatiei a debutat in anii 1960, analiza realizata de Philip H. Coombs.

Solutiile propuse pentru rezolvarea crizei mondiale a educatiei au vizat doua directii de actiune sociopedagogica: o directie de critica distructiva si o directie de critica constructiva (E. Paun, 1982):

a. directia distructiva a fost conturata de I. Ilici, la inceputul anilor 1970, ca renuntare la institutia scolara. Astfel, scoala nu isi atinge obiectivele deoarece: costa prea scump, acapareaza, stocheaza materialele didactice fara un efect formativ individualizat si forteaza obtinerea de diplome mai mult decat a face dovada unei competente.

b. directia constructiva a fost lansata de Ph. Coombs , continuata de Rapoartele si Analizele efectuate de UNESCO dupa 1970. Critica constructiva ofera solutii de tip reformator, ca raspuns la criza educatiei, cu urmatoarele note esentiale:

- globalizare, criza fiind la toate compartimentele sistemului de invatamant, la toate structurile si la toata tehnologia didactica;

- mondializare, criza manifestandu-se in toate tarile fie bogate, fie sarace;

- decalaje si disproportii in cadrul sistemelor educative, ce ,,apleaca balante in favoarea copiilor care si- au ales bine parintii".

Institutionalizarea directiei de critica constructiva s- a realizat in 1972 odata cu publicarea Raportului UNESCO despre educatie, Raport elaborat sub conducerea lui Edgar Faure ,,A invata sa fii". UNESCO in 1980 a publicat Documentele Reuniunii expertilor asupra problemelor reformei educatiei in anii 1970- 1980 precum si- n perspectiva deceniului 1980- 1990. Documentele de atunci au consemnat obstacolele metodologice ce trebuiau depasite prin proiectarea reformelor in educatie. Constatam ca si astazi multe din obstacolele prezentate atunci sunt prezente:

-insuficienta resurselor materiale si umane;

-declansarea conflictului dintre fortele democratice favorabile schimbarii si fortele traditionale conservatoare;

-neclaritatea obiectivelor datorita inadecvarii finalitatilor micro si macrostructurale;

-blocajul determinat de examene;

-masuri neadecvate la conditiile locale;

-absenta personalului specializat in proiectarea si implementarea reformei;

-decalaj intre vointa politica a reformei si competenta celor care trebuie sa aplice deciziile la diferite niveluri ale sistemului de invatamant;

-decalaje, rupturi intre formele educatiei (nonformala, formala) si activitatea productiva de la diferite niveluri ale societatii (UNESCO, 1980).

Premisele reformei invatamantului au fost deduse din identificarea faptelor pedagogice relevante ce au intretinut si intretin situatia de criza a sistemului educational. Faptele pedagogice semnificative au putut fi deduse prin raportarea situatiei scolii romanesti in decembrie 1989 si in perioada 1990- azi la evolutia sistemelor de invatamant din lume.

Dintre disfunctionalitatile evidente la nivelul structurii de adaptare interna a sistemului se mentioneaza (S. Cristea, Op.cit., p.101):

-discontinuitatea dintre nivelurile si treptele de invatamant;

-dezechilibrul dintre cultura generala si cultura de specialitate.

Daca ne raportam la evolutia sistemelor de invatamant din lume, atunci se remarca doua tendinte complementare:

-prelungirea scolaritatii obligatorii pana la 16 ani in invatamantul secundar inferior, conceput unitar pe baza trunchiului comun de cultura generala;

-concentrarea invatamantului secundar superior la 3 sau chiar la 2 ani cu obiective specifice regasite in invatamantul liceal (pentru integrarea in invatamantul superior) si- n invatamantul profesional (integrarea socioprofesionala) cu prelungirea trunchiului comun de cultura generala in cultura de profil (de studii) si- n cultura optionala (deschisa spre cultura de specialitate).

Principiile reformei invatamantului

Principiile puncteaza trecerea de la nivelul premiselor la nivel de criterii axiologice, criterii asumate in termeni de filosofie si politica a educatiei. Ca principii se mentioneaza (S. Cristea, Op.cit, p.102):

-principiul egalizarii sanselor de acces la un invatamant de calitate, cu valorificarea potentialului fiecarei comunitati educative si individualizarea deplina a procesului de invatamant pentru ca fiecare persoana sa dobandeasca nivelul cel mai inalt de realizare;

-principiul caracterului deschis a sistemului de invatamant prin asigurarea integrala a tranzitiei pedagogice intre nivelurile si treptele scolare;