Pedagogie

Curs I

Pedagogia este ştiinţa care studiază fenomenul educaţional cu toate implicaţiile acestuia asupra formării personalităţii umane şi a integrării sale în viaţa socială. Din perspectivă epistemologică (a ştiinţei cunoaşterii)pedagogia poate fi concepută ca un ansamblu de cunoştinţe generale şi abstracte fixate într-un sistem teoretic coerent obţinut cu ajutorul unor metode adecvate şi având menirea de a explica, prevedea şi controla un domeniu determinant al existenţei umane, acela al educaţiei.

Din perspectiva finalităţilor ei, pedagogia are o valoare gnoseologică, de explicare, de cunoaştere, profundă, amplă, dar şi o valoare praxiologică, de utilizare a legităţilor sale în activitatea practică de instruire şi educare a fiinţei umane. Educaţia este o acţiune socială complexă desfăşurată în mod sistematic şi organizat în vederea formării personalităţii umane în concordanţă cu cerinţele formulate în idealul educaţional (modelul de personalitate umană cerut de societate la un moment dat).

Categoria fundamentală a pedagogiei, educaţia, a fost definită în diferite moduri, majoritatea definiţiilor putându-se concentra în două concepţii diametral opuse: 1) o concepţie antropocentrică

2) o concepţie sociocentrică

1)Punctul de plecare al concepţiei antropocentrice îl constituie ideea că fiinţa umană este centrul existenţei universale, căreia trebuie să i se subordoneze totul, deci şi educaţia. Aceasta ar avea menirea de a dezvolta calităţile generale ale fiinţei umane, atât cât permite potenţialul nativ. Din această perspectivă educaţia îşi restrânge preocupările doar asupra dezvoltării potenţialităţii umane, fără a se racorda la social, la necesitatea de a pregăti fiinţa umană pt. îndeplinirea unor roluri socio-profesionale.

2)La polul opus se află concepţia sociocentrică, care interpretează educaţia prin perspectiva pregătirii omului, deplasând accentul de la natura umană spre cea socială, subordonând astfel educaţia cerinţelor societăţii. În felul acesta se sacrifică inevitabil natura umană, fapt ce contravine esenţei educaţiei, aceea de a dezvolta în mod specific şi diferenţiat personalitatea umană.

Încercând să depăşească aceste limite, Ioan Nicola defineşte educaţia ca pe o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni executate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment existând un subiect, individual sau colectiv, care acţionează asupra unui obiect individual sau colectiv, toate acestea în vederea transformării obiectului educaţiei într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare condiţiilor istorico-sociale prezente şi viitoare, aflându-se în concordanţă cu potenţialul său biopsihic.

NOTE DEFINITORII ALE ACŢIUNII EDUCAŢIONALE

1) Acţiunea educaţională este în esenţă o relaţie dintre un subiect şi un obiect în cadrul căreia subiectul urmăreşte o transformare a obiectului conform unui anumit scop.

2) Relaţia care se manifestă între subiectul şi obiectul educaţiei este o relaţie socială deoarece ambele elemente ale relaţiei sunt fiinţe umane.

3) Interacţiunea dintre cei doi parteneri ai actului educativ are un caracter activ şi creativ, deoarece fiecare trebuie să se adapteze cerinţelor celuilalt.

4) Educaţia este o acţiune specific umană care se desfăşoară în mod conştient, urmărind formarea personalităţii umane în concordanţă atât cu cerinţele obiective ale societăţii, cât şi ale individului.

5) Educaţia are un caracter diacronic, discontinuu, deoarece evoluează şi se schimbă de la o etapă la alta, în funcţie de transformarea structurii, care se produce la nivelul societăţii.

În Evul mediu-educaţia de tip spartan(cel bun merge înainte, celălalt deoparte).

- educaţia de tip atenian(educarea prin frumos şi cu frumos).

În ţara noastră-şcoala bisericească.

- cultura populară(proverbe, zicători).

Vechi gânditori: Platon, Aristotel, Seneca, Augustin Toma D’Aquino.

Fiecare epocă istorică şi-a avut idealul uman propriu.

În epoca Renaşterii s-a evidenţiat formarea omului complet, (şi filozof şi artist şi politician şi războinic). A avut loc apoi înlocuirea termenului de instrucţie cu educaţie prin Francois Rablais, Erasmus din Rotterdam, care prefigurau un om superior dezvoltat în toate.

Mai apoi în secolele XVI-XVII, Jan Amos Comenicus, care este părintele didacticii, primul care a vorbit despre instrucţie şi educaţie, autorul „Didactica Magna”.

În Anglia, părintele pedagogiei este John Locke care a pornit de la educaţia băieţilor - gentlemeni.

Secolul XVIII- secolul luminilor. Jean Jeacque Rousseau este primul care accentuează educaţia în funcţie de vârsta copiilor. În secolul al XIX-lea are loc delimitarea pedagogiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Andre Bell şi Lancaster sunt primii care au introdus sistemul monitorial şi au vorbit despre necesitatea instruirii maselor. Contribuţii importante au avut Friedrick Frobel, Pestalozzi, Friedrick Herbert.

Tot în secolul XIX amintim importantele preocupări şi contribuţii ale pedagogilor ruşi Uşinski şi Tolstoi.

Colegiul de la Trei Ierarhi-1640

Cronicari: Grigore Ureche, Udrişte, Năsturel, C. Cantacuzino, M. Costin, D, Cantemir.

Idealul lor - virtutea dobândită prin: - cunoaşterea de sine; - cunoaşterea de Dumnezeu; - cunoaşterea lumii.

În secolul XVIII C. Brâncoveanu, N. Mavrocordat, Ghica, Ipsilanti. Învăţământul era segregat pentru anumite pături sociale.

Şcoala ardeleană: M. Klein, P. Maior, Gh. Şincai.

În secolul XIX Gh. Asachi, Gh. Lazăr, I. H. Rădulescu, T. Maiorescu, N. Bălcescu.

Dezvoltarea ştiinţelor pedagogice se face în pas cu celelalte ştiinţe contemporane şi se supune evoluţiei în vreme. În pedagogie se aplică, printre alte precepte alte diverselor ştiinţe, şi cea de informatică. Se merge până la sistemul cibernetic de desfăşurare a actului educaţional.

Curs II

FUNCŢIILE EDUCAŢIEI

1)Selectarea, prelucrarea şi structurarea valorilor de la societate la individ.

Educaţia se realizează prin transmiterea expresiilor sociale stocate sub forma valorilor cultural ştiinţifice de la o generaţie la alta. Pt. că prin educaţie nu se pot transmite toate cunoştinţele, acestea trebuie selectate pe baza principiilor pedagogice şi. în conformitate cu vârsta şi particularităţile individuale ale copiilor. Pe măsură ce societatea evoluează ritmul acumulării valorilor culturale este tot mai intens, fapt pt care principiile pedagogice după care se face selectarea se află într-o continuă restructurare. Funcţiile de selectare, prelucrare şi transmitere asigură conţinutul educaţiei. Asigură accesul obiectului educaţiei la cultură la asimilarea experienţei morale şi artistice, cognitive, a umanităţii în vederea îmbogăţirii acesteia prin prisma experienţei proprii şi pt transmiterea către generaţiile viitoare a mesajului de progres.

2)Dezvoltarea conştientă şi progresivă a potenţialului biopsihic al individului

Educaţia vizează omul conceput ca un tot unitar şi ca o fiinţă biopsihică. În consecinţă, omul este întotdeauna, în procesul educaţional, dependent de particularităţile biopsihice. Prin valorificarea capacităţilor sale biopsihice obiectivate superior, concretizate prin produse ale activităţii, fiinţa umană a creat o lume nouă reprezentată de produsele culturii, tehnicii, civilizaţiei, care se constituie ca bază pt. relaţia omului cu lumea.

3)Pregătirea individului pt. integrare în viaţa socială