Pedagogia ca știință a educației

Stiinta poate fi definita ca un ansamblu de cunostinte, organizate in mod logic, al caror adevar este confirmat prin metodele cele mai de incredere de care se dispune la un moment dat si care serveste ca instrument de analiza a problemelor noi ce apar intr-un anumit domeniu.

Este foarte raspandita ideea ca orice stiinta se defineste si se justifica in masura in care poseda

- domeniu propriu de cercetare;

- metode specifice de cercetare;

- legi si principii proprii.

Din acest motiv, statutul pedagogiei ca stiinta este uneori controversat intrucat se apreciaza ca obiectul sau de studiu este cercetat de multe alte discipline (de ex. psihologia, sociologia s.a.), metodele de cercetare pe care le utilizeaza sunt "imprumutate" de la alte stiinte si ca nu opereaza cu nici o legitate proprie. Din aceste motive, se cuvine sa examinam pedagogia ca stiinta, din aceasta tripla perspectiva, mai intai a specificului cu care abordeaza fenomenul educatiei-obiectul ei de studiu-, apoi specificul cercetarilor pe care le intreprinde si in final specificul legitatilor cu care opereaza.

1.1 EVOLUTIA REFLECTIEI STIINTIFICE ASUPRA EDUCATIEI

Pedagogia contemporana este rezultatul unei indelungate evolutii a reflexiei asupra educatiei. Aceasta evolutie s-a produs in mai multe planuri: al conceptiei despre fenomenul educatiei; al metodei de dobandirea cunostintelor despre fenomenul studiat (educatia)

1.1.1 Evolutia conceptiilor despre fenomenul educatiei

Intelesul obisnuit al cuvantului "fenomen" este acela de "manifestare exterioara a esentei unui lucru, unui proces etc., care este accesibila, perceptibila in mod nemijlocit" (DEX, 1996, pg.373), adica desemneaza acea latura " a unui proces, transformare, evolutie din natura sau din societate care este constatabila empiric. Provine din grecescul "phainomenon" care putea fi tradus prin "ceea ce apare", "ceea ce poate fi constatat". Asadar, "cum se manifesta" educatia, "cum apare"?

Fenomenul educatiei "apare" ca o preocupare umana, veche de cand a aparut specia, de a-i ajuta pe semeni sa-si perfectioneze capacitatile adaptative de care dispun la un moment dat. Acest aspect a fost observat si acceptat de toti ganditorii care au reflectat la acest fenomen. Deosebirile au aparut atunci cand s-a pus problema scopurilor educatiei, adica a acelor insusirile umane spre care trebuie sa se orienteze cu prioritate actiunea educativa si legat de aceasta, a modului in care ar putea sa fie influentate prin educatie.

In antichitate, PLATON (427-347 i.e.n.) a formulat ideea ca educatia ar trebui sa-l ajute pe fiecare individ uman sa-si desavarseasca, atat cat este cu putinta, acele insusiri ale corpului si sufletului cu care s-a nascut. De exemplu, virtutea poate fi invatata numai de catre aceia care au innascut germenele virtutii. ARISTOTEL (383-322 i.e.n.) a fost precursorul asa numitei " teorii a facultatilor", caci presupunea existenta unor capacitati ("facultati") intelectuale, mai degraba innascute, decat invatate, iar educatia trebuia sa le antreneze si sa le dezvolte prin "munci" specifice. In modelarea virtutilor innascute, educatia ar trebui sa tina seama de "mersul firii", adica de ceea ce astazi s-ar numi "caracteristicile psihoindividuale si de varsta ale copiilor".

Aceasta teorie a "facultatilor innascute" a dominat reflexia pedagogica pana in secolul al XVI-lea, cand a inceput sa fie contestata de reprezentantii unui nou curent de idei. In epoca Renasterii, ERASMUS DIN ROTERDAM (1467-1536) aprecia ca oamenii se formeaza prin educatie iar educatorii ar trebui sa-i ajute sa se dezvolte liber, armonios sub aspect intelectual, dar si moral, estetic si fizic. In aceeasi epoca insa MICHEL DE MONTAIGNE (1553-1595) manifesta rezerve cu privire la puterea educatiei de a transforma natura umana.

In secolul al XVII-lea, JAN AMOS COMENIUS (1592- 1670), creeaza primul mare sistem de educatie, o impresionanta constructie teoretica, in care analizeaza sistematic problemele fundamentale ale pedagogiei (el o numea "didactica"):

educabilitatea, idealul educatiei armonioase a intelectului, moralitatii, religiozitatii si a corpului, principiile instruirii, metodele de instruire si de educatie morala, organizarea invatamantului pe clase si pe lectii s.a. (STANCIU I.G. 1975, pg. 126) In lucrarea sa "Didactica Magna"(1632), Comenius sustine ideea umanizarii omului prin educatie. " Omul daca vrea sa fie om-scria el- trebuie sa se cultive", caci fara educatie, fiinta umana recade in salbaticie. Umanizarea este rezultatul pregatirii individului pentru viata eterna prin: 1. cunoasterea de sine si a vietii inconjuroare (dobandirea culturii); 2. stapanirea de sine (dobandirea virtutii) si 3. nazuinta spre Dumnezeu (pietatea). Principiul dupa care trebuie sa se conduca educatia ar trebui sa fie principiul conformitatii cu natura, ceea ce inseamna inceperea educatiei la timpul potrivit si urmarirea unui progres treptat, dar si respectarea legilor dezvoltarii naturii umane, astfel incat "tot ce trebuie invatat trebuie sa fie distribuit corespunzator treptelor de varsta, astfel incat sa nu se predea nimic ce ar depasi capacitatea de intelegere respectiva" ("Didactica Magna", cap XI, 10, apud Stanciu I.G., pg. 131)

JOHN LOCKE (1632-1704), un carturar englez, a scris o lucrare intitulata "Incercare asupra intelectului uman" (1690), apoi o alta, " Cateva cugetari asupra educatiei" (1693), in care, sub influenta filozofiei empiriste a secolului, aprecia- contrar teoriei "facultatilor"- ca noua zecimi din oameni sunt, ceea ce sunt, datorita educatiei. Din punctul sau de vedere, la nastere, mintea omului este o "tabula rasa"( o tabla stearsa). Ideile cu care opereaza intelectul uman rezulta in urma unor experiente senzoriale, insotite de reflectiile individului asupra senzatiilor provocate de aceste experiente ( "Nihil est in intelectu quod non pinceps fuerit in sensu"- nimic nu exista in intelect care sa nu fi fost mai intii in simturi).

Acest punct de vedere avea sa-si gaseasca multi aderenti si a condus la constituirea unei pre-teorii a invatarii, numita asociationism, care explica invatarea umana prin asocierea experientelor senzoriale cu ideile generate de aceste experiente. In consecinta activitatea de invatare ar trebui sa se faca ca urmare a contactului nemijlocit cu lucrurile, iar instructia ar trebui sa urmareasca mai ales cultivarea interesului pentru cunoasterea stiintifica a lumii si dezvoltarea capacitatilor intelectuale necesare. Intoducand munca in procesul de educatie a tinerilor se vor cultiva acele calitati umane pe care Locke le apreciaza cel mai mult: simtul practic, spiritul intreprinzator, insotite de manierele alese ale unui "gentleman".

In secolul al XVIII-lea, JEAN JAQUES ROUSSEAU (1712-1778), prin lucrarea sa " Emile sau despre educatie" (1762), a realizat o adevarata "revolutie

coperniciana" in pedagogie atunci cand a atras atentia ca intre adult si copil exista diferente calitative si nu numai cantitative. Copilul nu este un "adult in miniatura", iar educatia trebuie sa-l considere ca atare- copil- si sa-i respecte copilaria." Natura-scria el -doreste ca inainte de a fi varstnici, copiii sa fie copii". Ulterior intuitile lui Rousseau cu privire la natura copilului aveau sa fie confirmate si dezvoltate experimental de catre JEAN PIAGET, care a demonstrat existenta unei