Managementul Clasei de Elevi

Capitolul I

Managementul educaţional

“ După cel de-al doilea război mondial s-a produs un eveniment important pentru modul în care schimbarea socială este abordată. A apărut ideea promovării unei schimbări sociale proiectate şi controlate. Acest lucru a apărut mai întâi în întreprinderi economice. Managementul a apărut aşadar ca o nouă tehnică de organizare a întreprinderilor; managementul a devenit o abordare sintetică: cum să utilizezi toate resursele disponibile- financiare, tehnologice, umane- pentru a realiza performanţe ridicate.

În acest context a apărut ideea că un sistem social-organizaţia - trebuie tratat ca ceva de construit, inginereşte, adică pe baza unor principii în aşa fel încât funcţionarea sa să atingă performanţe înalte. Ştiinţele umane şi sociale au căpătat aplicabilitate practică devenind instrumente ale construcţiei unor noi sisteme. Astfel, în ultimele decenii s-a ajuns la constatarea că toate organizaţiile pot deveni mult mai performante dacă sunt construite ca sisteme sociale pe principii solide. “ (C Zamfir, 2002).

Pentru o buna înţelegere a procesului educativ din şcoală se impune o analiză complexă din perspective complementare psihosociologică, pedagogică şi chiar economică.

Pentru ca o clasă de elevi să funcţioneze la parametrii optimi ea trebuie să fie analizată din perspectiva interacţiunii ei cu alte susbsisteme ale sistemului de învăţământ. Deşi profesorul şi elevii sunt principalii actori, ei sunt condiţionaţi, în foarte multe dintre activităţile lor, de o multitudine de factori exteriori şi interiori şcolii. De aceea, aceşti factori trebuie cunoscuţi şi gestionaţi astfel încât să exercite o influenţă negativă cât mai mică asupra proceselor de interacţiune din clasă.

1. Definiţie

“Managementul clasei de elevi este domeniul de cercetare în ştiinţele educaţiei, care studiază atât perspectivele de abordare ale clasei de elevi (didactică şi psihosocială), cât şi structurile dimensionate ale acesteia (ergonomică, psihologică, psihosocială, normativă, relaţională, operaţională şi creativă ) în scopul facilitării intervenţiilor cadrelor didactice în situaţii de criză microeducaţională” (indisciplină, violenţa, nonimplicare etc) şi a evitării consecinţelor negative ale acestora, prin exerciţiul microdeciziilor educaţionale.”

(R. Iucu, 2000, p.43)

Obiectivele acestui tip de management:

• Optimizarea relaţiei profesor- elev care tinde tot mai mult să devină o relaţie dezechilibrată din punct de vedere psihosocial;

• Flexibilizarea acestei relaţii din punct de vedere comportamental şi emoţional afectiv;

• Sporirea eficienţei procesului de învăţământ mai cu seama sub aspectul laturii sale formative;

• Oferirea de soluţii pentru problemele psihosociale specifice şcolii;

• Achziţionarea de cunoştinţe şi exersarea abilităţilor necesare organizării activităţilor adiacente procesului de învăţare.

2. “Managementul clasei “ – o alternativă sau un complement necesar?!

Argumente:

Şcoala are două dimensiuni : formativă şi informativă

1. Didactica tradiţională îl aşeza pe profesor în centrul universului educativ, stabilind o relaţie de autoritate şi de dependenţă a elevilor de cadrul didactic şi transformând comunicarea pedagogică într-un “dialog unilateral” (G Leroy). (R.Iucu, p12)

La sfârşitul sec XIX lea şi începutul sec al XX lea s-a făcut simţită mişcarea “noii pedagogii” care susţinea libera dezvoltare a individualităţii copilului, a dispoziţiilor şi înclinaţiilor sale şi nonintervenţia educatorilor pentru a lăsa câmp liber zestrei sale ereditare. Instruirea era concepută ca o activitate firească la baza căreia nu stă constrângerea sau autoritatea profesorului, ci tocmai interesul natural al copilului pentru activitate, şcoala fiind asimilată cu însăşi viaţa autentică a elevului . Reprezentanţi ai acestui curent : J Dewey, M Montessori, Ed Claparède, O Decroly, J Piaget. (M Bocoş, 2002, p 10). Acest curent sub diferitele sale manifestări teoretice insista asupra următoarelor aspecte:

• Instruirea şi educarea sunt autentice şi eficiente numai dacă este asigurată libertatea deplină a copilului;

• Misiunea educatorului este de a organiza un mediu propice pentru manifestarea liberă a tendinţei spre activitate a copilului, pentru a veni în întâmpinarea intereselor sale şi pentru a răspunde trebuinţelor sale de cunoaştere;

• Principala sursă de cunoaştere pentru copil este activitatea sa practică, spontană şi liberă;

• Satisfacerea intereselor copilului reprezintă criteriul principal în selectarea conţinutului învăţământului şi în organizarea procesului de instruire. (M Bocoş, 2002, p11).