Educația

1. CONCEPTUL DE EDUCATIE

Termenul de educatie se pae ca a fost pus in circulatie pe la 157 ca echivalent al expresiilor “instruire”, “infiintare” utilizate in acea vreme pentru a desemna formarea umana. Radacinile etimologice ale conceptului de educatie se afla in latinescul education, in sensul sau general, crestere, formare, instruire. Existau si expresiile: educo-educere, ce insemnau a scoate din, care se apropie de sensul de “a educa”. Treptat, educatia va tinde sa exprime efortul de a “scoate din starea de natura”, adica de culturalizare, umanizare si socializare a omului. In sensul sau initial, a educa era tot una cu a avea grija de cresterea sau formarea ca om a copilului, asemenea cultivarii plantelor sau ingrijirea puilor de animale. “Se stie ca la nastere omul este o “fiinta in sine” (fiinta umana doar ca posibilitate), ce trebuie sa se transforme in “fiinta pentru sine” (fiinta umana ca realitate, care isi da deama de ceea ce este, ce nevoi are si cum sa actioneze efficient). Pe de alta parte, educatia exprima atat aceasta devenire, cat si mijloacele, metodele, procedeele si tehnicile necesare exercitarii influentelor formative, producerii devenirii, dimpreuna cu rezultatul devenirii. Mai mult, ea se produce atat prin altii, cat si prin sine (autoeducatie), totdeauna fiind prezente ambele aspect. In sens larg, educatia este o forma de interactiune dintre fiinta umana in devenire, propria sa activitate, lucrurile si fenomenele din jur, si deci un ansamblu de relatii cu ceilalti oameni, cu modurile lor de a fi si de a actiona, in urma careia devenim oameni.“ (Vintanu, N. Educatia). Sub raport ontologic, specific finite umane pare a fi activitatea de a-si produce singura cele necesare vietii prin transformarea naturii. Dar aceasta transformare a naturii in mediul ambient nu se poate face fara luarea in consideratie a calitatilor omului insusi, fara cunoasterea si dezvoltarea acestora. Dimpotriva, amploarea acestor producer este masura fortelor omului, a stadiului sau de dezvoltare. Educatia poate fi astfel considerate drept gradul pana la care omul a mers in formarea, realizarea si depasirea propriilor forte. De aici si idea ca ceea ce este omul coincide cu educatia sa, atat cu ceea ce cunoaste, apreciaza, creeaza, cat si in felul cum se aseaza pe sine in aceste creatii. Educabiltatea este o caracteristica generala a finite umane si exprima posibilitatea ca fiecare individ sa-si poata dezvolta capacitatile sale de cunoastere, apreciere si actiune.Educabilitatea si, respective, educatia reflecta totdeauna acele actiuni in care se rezolva contradictiile dintre oameni si natura, dintre om si societate, iar rolul lor se manifesta prin aceea ca asigura, il inzestreaza pe individ cu anumite calitati, aptitudini si comportari valoroase prin care fiinteaza secia umana.

2. FORMELE SI CONTINUTUL EDUCATIEI

Conţinuturile educaţiei vizează dimensiunile principale ale activităţii de formare dezvoltare permanentă a personalităţii, proiectată-realizată în plan: intelectual, moral, tehnologic, estetic, fizic. Educaţia este concepută caactivitate de (auto)formare- (auto) dezvoltare permanentă a personalitătii, deschisă perfecţionării în plan intellectual-moral-tehnologic-estetic-fizic, la nivel formal-nonformal-informal. Tendinţele de evoluţie a educaţiei, angajate, în perspectiva secolului XXI, la scara modelului cultural al societăţii postindustriale, vizează:

-formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii, posibilă şi necesară prin integrarea tuturor formelor şi conţinuturilor educaţiei pe verticala şi pe orizontala sistemului de educaţie;

-autoformarea-autodezvoltarea personalităţii umane, posibilă şi necesară prin proiectarea şi realizarea superioară a ciclurilor deeducaţie permanentă, desfăşurate, la nivel optim, pe verticala şi pe orizontala sistemului de educaţie;

-valorificarea deplină aeducabilităţii la nivelul corelaţiei pedagogice existente între factorii care asigură (auto)formarea-(auto)dezvoltarea personalităţii umane: educaţia-mediul- ereditatea;

-proiectarea curriculară a educaţiei, centrată asupraobiectivelor formative şi a corespondenţelor pedagogice, posibile şi necesare între obiective-conţinuturi- metodologie-evaluare.

Cele trei forme ale educatiei sunt: educatia formală, informală si cea nonformală.

Educaţia formală (sau oficiala) este “educaţia istituţionalizată, structurată în mod ierarhic, gradată cronologic, condusă de la centru” (JINGA). Ca note definitorii, în afară de caracterul ei instituţionalizat, este de reţinut că se realizează prin intermediul procesului de învătămant, presupune planuri, programe, manuale, orare, evaluări, prezenţa si acţiunea unui corp profesoral specializat. Educaţia formală se realizează în cadrul unui sistem de învătământ. In principal, organizată conştient, sistematică, instituţionalizată, reglementată, coordonată, dirijată, planificată, evaluată, expresie a unei politici educaţionale, cu scopuri şi conţinuturi comune, reglementate prin acte normative.Educaţia formală are limitele ei; ea poate induce şi efecte educative negative, nedezirabile generând disonanţe la nivelul personalităţii. I se reproşează – spre exemplu – centrarea pe performanţe înscrise în programe, tendinţele de memorizare masivă a cunoştinţelor, predispunerea către rutină, subiectivismul în evaluare etc. Totodată, educaţia formală devine insuficientă. „Există mai multe instituţii sau medii de educaţie – subliniază M.Călin – care pot fi complementare sau concurenţiale şcolii, iar aceasta nu mai poate avea pretenţia de a-şi asuma singură funcţiile educative ale societăţii“. De altfel din perspectiva principiului educaţiei permanente, educaţia formală devine complementară celorlalte forme: nonformală şi informală.

Educaţia nonformală sau/şi desfăşurată în afara formelor statuate explicit, ca instituţii şcolare, cu un grad de independenţă, cu obiective diferenţiate, cu participarea altor factori sociali, cu funcţii compensatorii faţă de şcoală, dirijată potrivit specificului, dar în relaţie de parteneriat cu şcoala. Educatia nonformala se referă la toate activităţile organizate în mod sistematic în afara sistemului formal pentru a răspunde unei mari varietăţi de cerinţe de învăţare, cum ar fi cele de educaţie “complementară” (paralelă cu şcoala), de educaţie “suplimentară” sau de educaţie de “substituţie”( de ex. pentru cei analfabeţi). Notele caracteristice ale acestei forme de educaţie sunt legate de caracterul opţional al activităţilor organizate, participarea elevilor la stabilirea a ceea ce se va învăţa si se va întreprinde, rolul discret al educatorilor, renunţarea la evaluări si utilizari de note si calificative. Educatia nonformala este importanta prin urmatoarele avantaje pedagogice:

• este centrata pe cel ce învata, pe procesul de învatare, nu pe cel de predare solicitând în mod diferentiat participantii;

• dispune de un curriculum la alegere, flexibil si variat propunându-le participantilor activitati diverse si atractive, în functie de interesele acestora, de aptitudinile speciale si de aspiratiile lor;

• contribuie la largirea si îmbogatirea culturii generale si de specialitate a participantilor, oferind activitati de reciclare profesionala, de completare a studiilor si de sprijinire a categoriilor defavorizate sau de exersare a capacitatii indivizilor supradotati;

• creeaza ocazii de petrecere organizata a timpului liber, într-un mod placut, urmarind destinderea si refacerea echilibrului psiho-fizic;

• asigura o rapida actualizare a informatiilor din diferite domenii fiind interesata sa mentina interesul publicului larg, oferind alternative flexibile tuturor categoriilor de vârsta si pregatirii lor profesionale, punând accentul pe aplicabilitatea imediata a cunostintelor;

• antreneaza noile tehnologii comunicationale, tinând cont de progresul tehnico- stiintific, valorificând oportunitatile oferite de internet, televiziune, calculatoare;

• este nestresanta, oferind activitati placute si scutite de evaluari riguroase, în favoarea strategiilor de apreciere formativa, stimulativa, continua.