Didactică pedagogică

Metode de instruire

l. Cerghit, prezintă metodele de predare utilizate în învăţământ, în general, noi încercând să efectuăm o particularizare în domeniul ştiinţelor educaţiei. Etimologic, termenul de metodă, provenit din gr. methodos (compus din odos „cale", „drum" şi metha „către", „spre") înseamnă „drum care duce spre...", „cale de urmat" în vederea aflării adevărului, în învăţământ, metoda reprezintă o cale pe care profesorul o urmează pentru a-i încuraja pe elevi să ajungă la realizarea obiectivelor prevăzute, pentru a-i determina să găsească singuri calea proprie de urmat în procesul învăţării. Altfel spus, metoda este o cale de acţiune comună profesor-elevi, care conduce de multe ori la reali¬zarea instrucţiei şi educaţiei.

Noţiunea de metodă include patru elemente :

1. punct de plecare;

2. punct final (rezultatul);

3. subiectul acţiunii

4. obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea (elevul).

Principalele accepţii date metodei sunt:

- praxiologică - metoda este o tehnică de execuţie care conduce la realizarea ţelului propus. Fiecare acţiune cuprinde în structura ei funcţio¬nală o asemenea tehnică de lucru, o modalitate practică sau un mod specific de a acţiona, un fel anume de a proceda

- cibernetică - metoda are semnificaţia unei tehnici de acţiune care impregnează în structura ei: elemente de programare (a operaţiilor, a comportamentelor); elemente de comandă (sau de dirijare a activităţii) şi elemente de retroacţiune (feedback): metoda este definită astfel ca o modalitate de direcţionare a profesorului, însoţită de un control operativ al rezultatelor imediate şi de o continuă ameliorare sau corectare a acestora, de ajustare a mersului mai departe a procesului de învăţământ;

- funcţională şi structurală - metoda poate fi considerată un ansamblu organizat de procedee destinate realizării practice a operaţiilor care conduc la atingerea obiectivelor urmărite.

Procedeul reprezintă o tehnică de execuţie mai limitată, un detaliu sau o componentă particulară a metodei. Ca elemente structurale ce concretizează o metodă, procedeele se subordonează finalităţilor de urmărit prin intermediul acesteia şi în cadrul ei şi îşi păstrează importanţa numai atâta timp cât situaţia o justifică. Folosirea unui exemplu relevant şi menţionat la locul potrivit în cadrul unei expuneri, dezbateri sau conversaţii poate să concretizeze foarte bine o idee, un concept, un mod de comportare etc. în general, relaţiile dintre metodă şi procedee sunt foarte dinamice, în sensul convertirii unui termen în celălalt şi invers.

Principalele funcţii ale metodelor sunt:

- funcţia cognitivă - de conducere spre realizarea unor obiective de cunoaştere şi de acţiune întemeiată pe cunoştinţe;

- funcţia instrumentală - servind ca adevărate „unelte" de lucru de care profesorii şi elevii se servesc pentru atingerea obiectivelor stabilite, în această calitate, metodele sunt un mediator între elev şi materia de studiat, între profesori şi elevi, mijlocind studierea materiei respective;

- funcţia normativă - de indicare a procedeelor mobilizate, a manierei de predare, de învăţare;

- funcţia formativ-educativă - de influenţare, concomitent cu îndeplinirea obiectivelor de cunoaştere a unor laturi ale personalităţii elevilor, ca şi a celor afectiv-motivaţionale ori a tipurilor de conduită morală, socială

Metodele pot fi clasificate după criterii diferite. Astfel:

-după criteriul istoric - se face distincţie între:

-metodele vechi (clasice sau tradiţionale)

-cele noi sau moderne;

-după gradul de generalitate - se vorbeşte despre :

-metode generale

-metode particulare sau speciale;

-după caracterul individual/social – există:

-metode de muncă individuală, divizate în:

-libere

- direcţia profesorului

- programate;

-metode de muncă colectivă (cu întreaga clasă)

-metode de muncă frontală (de adresare întregii clase, dar fiecare elev lucrând individual);

-după obiectivele urmărite :

-metode de predare propriu-zisă departajate în:

-metode de transmitere

-asimilare a cunoştinţelor,

-metode de formare a priceperilor şi deprinderilor

-metode de fixare şi consolidare

-metode de aplicare

-metode de evaluare a rezultatelor învăţării;

-după caracterul activităţii mentale - se utilizează metode:

-algoritmice

-nealgoritmice

-euristice

-creatoare

-după tipul de experienţă de învăţare - se întâlnesc metode :

-bazate pe învăţarea receptivă,

-bazate pe învăţarea prin descoperire,

-bazate pe învăţarea prin acţiune practică,

-bazate pe învăţarea prin invenţie,

-bazate pe învăţarea prin creaţie

Clasificarea metodelor de instruire după criteriul sursei cunoaşterii, (care poate fi : I. experienţa social-istorică a umanităţii (moştenirea culturală); II. experienţa dedusă din contactul direct cu realitatea şi III. experienţa bazată pe acţiunea practică) pune în evidenţă existenţa a trei mari categorii de metode:

A. metode de comunicare;

B. metode de exploatare a realităţii

C. metode de acţiune.

A. Metodele de comunicare, utilizând un registru foarte convingător, se pot distribui, luând drept subcriteriu suportul purtător de informaţie (care poate să fie cuvântul oral, cuvântul scris sau cuvântul de asociaţie cu imaginea şi sunetul - limbajul oral-vizual şi limbajul interior), în următoarele tipuri de metode:

Metode de comunicare orală, subclasificate în:

-metode expozitive, din care fac parte: povestirea, descrierea, explicaţia, demonstraţia teoretică, prelegerea şcolară, prelegerea universitară (cursul magistral), conferinţa, expunerea cu oponent, prelegerea--discuţie, conferinţa-dezbatere, informarea, micro-simpozionul, instructajul

*Avantaje:

- reprezintă modalităţi de transmitere ordonată sistemică şi continuă a unui sistem de cunoştinţe

- sunt:

-căi simple şi funcţionale

-directe şi rapide

-economice şi eficace

- de predare