Sănătate Publică și Management Sanitar

CAPITOLUL I

PRINCIPII ŞI METODE ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ŞI PRACTICII BAZATE PE DOVEZI ÎN SĂNĂTATEA PUBLICĂ ŞI MANAGEMENTUL SERVICIILOR PENTRU SĂNĂTATE.

I.1. Procesul de cunoaştere. Principii ale metodei ştiinţifice.

Achiziţionarea de cunoştinţe (procesul de cunoaştere) se poate realiza pe mai multe căi, literatura de specialitate definind următoarele:

1. prin tradiţie şi cultură.

2. calea autoritară (cunoştinţele religioase);

3. modalitatea intuitivă (orice cunoaştere se bazează pe categorii logice şi nu empirice);

4. modalitate ştiinţifică (mod deliberat şi sistematic de a produce cunoştinţe).

În înţelegerea, explicarea şi realizarea procesului de cunoaştere, de-a lungul evoluţiei societăţii umane s-au dezvoltat mai multe culturi:

1. cultura filozofică, pentru care raţiunea serveşte la distincţia dintre adevăr şi neadevăr;

2. cultura ştiinţifică (după sec XVI), pentru care obiectivitatea serveşte la distingerea adevărului.

3. cultura tehnică (sec. XIX), în care rigoarea face distincţie între adevăr şi fals.

Caracteristicile esenţiale care deosebeşte metoda de cercetare ştiinţifică de celelalte metode prezentate sunt următoarele:

1. modalitate deliberată.

2. rigoarea.

3. modalitate sistematică.

4. metodologie.

5. cultura tehnică.

Rigoarea.

Reprezintă metodele şi procedeele prin care cercetătorul pretinde a folosi un limbaj ştiinţific.

Acest tip de limbaj permite comunicarea între cercetători.

Comunicarea este reprezentată de posibilitatea de prezentare a rezultatelor în vederea dezbaterii critice a acestora.

Rigoarea se poate adapta la cele două paradigme prin prisma cărora se poate aborda cercetarea:

1. Paradigma (abordarea) pozitivistă, care afirmă că realitatea este ceva exterior cercetătorului, pe care acesta trebuie să o descrie (descopere) cu ajutorul unor legi naturale.

2. Paradigma (abordarea) constructivă, care afirmă că nu există o singură realitate ci mai multe reprezentări ale realităţii.

Modalitate sistematică.

Modalitatea sistematică presupune definirea clară şi respectarea procedurilor propuse şi folosite.

Metodologia.

În practica cercetării ştiinţifice sunt recunoscute două tipuri de metodologii:

1. Metoda inductivă, reprezintă procesul prin care se pleacă de la fapte specifice pentru a se ajunge la legea generală

2. Metoda ipotetico-deductivă, este procesul prin care se pleacă de la un raţionament general pentru a se ajunge la cazuri specifice. Are la bază ipoteza.

Ipoteza este o propoziţie modificabilă, provizorie, temporală.

Referitor la cea de-a doua metodă, C. Popper în lucrarea “Logica ştiinţifică” prezintă două concepte valoroase:

- “falsificaţionismul” care are drept scop final respingerea ipotezei chiar dacă la ea s-a ajuns pe baza unui raţionament final;

- ”paradoxul adevărului” care afirmă că este imposibil să dovedeşti că ceva este adevărat, dar este posibil să respingi ceva considerat iniţial ca adevărat.

Concluzia este că apropierea de adevăr se face în mod asimptomatic.

Structura (arhitectura) cercetării.

Etapele care trebuie respectaţi în procesul cercetării ştiinţifice

1. definirea populaţiei de cercetat.

2. definirea caracteristicilor şi variabilelor care vor fi supuse observării şi colectării datelor.

3. analiza datelor.

4. stabilirea eşantionului şi a resurselor.

5. pertinenţa cercetării.

6. respectarea regulilor etice.

Tipuri de cercetare.

1. Studii descriptive.

2. Studii explicative.

La fiecare dintre aceste tipuri generale se aplică criterii specifice de rigurozitate:

1. Pentru studiile descriptive rigoarea este dată de:

- calitatea observaţiilor (funcţie de fiabilitate / validitate)

- calităţile populaţiei şi a eşantionului

2. Pentru studiile explicative rigoarea este dată de :

- validitatea internă (cuprinde şi validitatea măsurătorilor);

- validitatea concluziilor statistice [eroarea de tip I (a) şi de tip II(b)];

- validitatea externă (puterea de generalizare)

Pertinenţa cercetării

Sunt criterii care asigură caracterul ştiinţific al studiilor, cercetărilor.

1. Criterii care asigură caracterul ştiinţific al cercetării:

1. studii de cunoaştere;

2. posibilitatea de inovare teoretică într-un anumit domeniu de cercetare;

3. posibilitatea unei cercetări ştiinţifice de a soluţiona contradicţiile din rezultatele anterioare;

4. potenţialul de generalizare;

2. Criterii care nu asigură caracterul pertinent al cercetării.

1. curiozitatea;

2. utilitatea socială;

3. confirmabilitatea;

4. promovarea personală şi conformitatea;

5. costul.