Am sa incep aceasta prelegere cu o confesiune. Acum aproape 50 de ani cand
mi-am facut studiile medicale maestrii nostrii, de la N. Ghe. Lupu si I. Bruckner la Th.
Burghele si ionescu -Mihaesti ne invatau direct prin exemplul si sfatul lor regulile
simple ale eticii medicale traditionale: generozitate, compasiune, devotement,
desinteresare, nondiscriminare, respect reciproc.
Aceste reguli se transmiteau de la maestrii la discipoli, din generatie in
generatie. Nimeni nu simtea nevoia unei discipline speciale de studiu a eticii
medicale.
Am trait ca tanar medic practician o perioada de mari transformari; noi
cunostiinte, noi medicamente, noi metode de investigatie se acumulau intr-un ritm
din ce in ce mai rapid. Medicina devenea mai eficienta, dar mai incarcata de
responsabilitate. Practica zilnica la patul bolnavului ridica probleme noi, nebanuite
altadata; ele nu mai pot fi solutionate cu ajutorul regulilor simple traditionale si a
bunului simt. Se pune problema bunei utilizari, a alegerii atitudinii celei mai
favorabile bolnavului, limitarea efectelor negative, si aceasta in conditiile unor bolnavi
tot mai bine informati si mai exigenti, mai liberi, mai demni.
Am asistat la aparitia reflexiei etice asupra noilor provocari. Ca psihiatru am
asistat (si am participat activ) indeosebi la marele progress al neurostiintelor parallel
cu dezvoltarea psihologiei si psihoterapiilor; am asistat la aparitia si istoria
dramatica a medicamentelor psihotrope.
Am asistat de asemenea la dezbaterile stiintifice si publice in jurul
transplantului de organe si tesuturi. Dramatismul situatiilor si dilemele etice de
primele transplante cardiace sunt intrecute de cele actuale ridicate de procreatia
asistata, eutanasie.
Am asistat la punerea sub un riguros control etic al cercetarii clinice si
experimentale, indeosebi a cercetarilor pe om.
Am fost martor si autor timp de 50 ani al aparitiei si dezvoltarii bioeticii, ca
domeniu de reflectie si materie de studiu. Ceea ce exprim aici nu este adunat numai
din carti, ci este rodul unei experiente proprii de 40 ani de practician psihiatru, 30 ani
de profesor de etica medicala si 10 ani de Presedinte al Consiliului de Bioetica a celui
mai mare spital de psihiatrie din Romania.
I) DE LA ETICA HIPPOCRATICA LA BIOETICA - 2400 DE ANI DE
CONCEPTUALIZARE
Termenul de Bioetica a fost forjat in 1971 de oncologul American Van
Ransseler Potter prin reunirea a doua radacini grecesti: bios (BLOS) - viata si ethos
( EO8) - obicei, comportare. Conceptia sa este prezentata in lucrarea " Bioethicsbridge
tho the Future".
Van Ransseler Potter concepe bioetica drept o imbinare a noilor descoperiri
biologice cu valorile umane, un raspuns la problemele noi legate de viata, moarte,
si notate, respectul persoanei umane s.a. ridicate de noile descoperiri stiintifice. Se
refera totodata la pericolele globale care ameninta insasi existenta vietii pe pamant
El afirma necesitatea unei sinteze a valorilor morale cu cele stiintifice si aparitia unor
bioetici specializate: ecologica, bioetica inceputului si sfarsitului vietii, etica
batranilor, bioetica vietii urbane s.a.
2
Pentru un istoric al medicinei aceasta prezentare a genezei bioeticii ca un
moment de inspiratie fericita a unui medic preocupat de problemele practice cu care
se confrunta este simplificatoare si chiar vulgara.
Aparitia termenului, in ciuda ambiguitatii evidente are meritul de a fi deschis
un camp de reflectie inter si multidisciplinara care a condus la rezultate teoretice si
practice remarcabile.
Problemele etice referitoare la medicina, la viata si la moarte, au existat inca
din Grecia clasica; prima formulare a unor valori principii si norme etice a fost
realizata, acum 2400 de ani de Hippocrate si Scoala sa medicala din Cos. Este prima
conceptualizare a eticii medicale traditionale. Ea apare in Grecia antica in acea epoca
de mare stralucire pe care istoricii au numit-o "miracolul grec".
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
