Analizorul acustico-vestibular, cum este numita urechea in specialitatea noastra, este formata din trei portiuni: urechea externa, urechea medie si urechea interna.
URECHEA EXTERNA
Se compune din pavilionul urechii si conductul auditiv extern.
Pavilionul este o plica tegumentara cu schelet fibro-cartilaginos inserata pe fata laterala a craniului sub un unghi de aproximativ 350. Fata externa a pavilionului prezinta o depresiune centrala, denumita conca, in care se deschide conductul auditiv extern. In fata concai se afla proeminenta cartilajului cu numele de tragus. Posterior de conca se gaseste proeminenta antitragusului. Pavilionul este circumscris de o bordura cu numele de helix, iar in interiorul helixului proemina o cuta cartilaginoasa - antihelixul. Acesta se bifurca in partea superioara pentru a forma foseta triunghiulara. De partea inferioara a pavilionului atarna o plica cutanata, lobulul. Inervatia pavilionului se face din plexul cervical superficial, nervul auriculo-temporal, dar si din ramul senzitiv al nervului facial (la nivelul concai). Vasele sunt subtiri si au un traiect lung pana la helix.
Conductul auditiv extern este un canal de aproximativ 25 mm lungime, asezat aproape perpendicular pe fata laterala a craniului. Canalul nu este rectiliniu, ci descrie forma literei S atat in plan orizontal, cat si frontal. Largimea sa este de aproximativ 10 mm la adult, cu exceptia portiunii mijlocii, mai ingusta, denumita istm. Scheletul conductului auditiv extern este cartilaginos in jumatatea externa si osos in cea interna (osul timpanal pentru peretii anterior, inferior si posterior si scuama temporalului pentru peretele superior). Raporturile superioare ale conductului sunt cu endocraniul (fosa cerebrala mijlocie), cele anterioare cu articulatia temporo-mandibulara, inferior se invecineaza cu glanda parotida si posterior cu apofiza mastoida. Conductul este captusit cu tegument, care in partea externa are fire de par si glande sebacee transformate in glande ceruminoase. Inervatia conductului se face cu ramuri din aceiasi nervi ca ai pavilionului, in plus apare un ram din nervul vag (care explica reflexul de tuse ce se produce cand curatam conductul).
URECHEA MEDIE
Se compune din casa timpanului (tympanum) si cavitatile anexe (trompa lui Eustachio si apofiza mastoida).
Casa timpanului este o cavitate de forma unei lentile biconcave, situata la extremitatea profunda a conductului auditiv extern. Peretii sai sunt ososi: cel superior (tegmen tympani) separa casa timpanului de fosa cerebrala mijlocie; peretele anterior vine in raporturi cu articulatia temporo-mandibulara iar in partea sa superioara se deschide trompa lui Eustachio; peretele inferior se invecineaza cu golful venei jugulare, iar cel posterior cu apofiza mastoida si canalul lui Fallopio, pe unde trece nervul facial. In partea superioara a peretelui posterior se gaseste orificiul de comunicare cu cavitatile apofizei masoide (aditus ad antrum). Peretele extern al casei timpanului este format de membrana timpanica si de un zid osos in partea superioara (zidul atical). Membrana timpanica obtureaza partera interna a conductului auditiv extern. Forma ei este aproape rotunda, are culoare cenusie stralucitoare, este translucida. Membrana timpanica are o pozitie oblica de sus in jos si dinafara inauntru, sub un unghi de 45?, nu este plana, ci conic concava cu varful in partea centrala (umbo). Insertia membranei se face prin intermediul unui ligament (ligamentul lui Gerlach) pe peretele anterior, inferior si posterior, intr-un sant al osului timpanal (sulcus). La extremitatile sale, ligamentul lui Gerlach paraseste contactul cu osul si se rasfrange spre mijocul membranei, pentru a se insera pe manerul ciocanului: se formeaza astfel doua ligamente timpano-maleare, anterior si posterior. Manerul ciocanului este inserat in stratul fibros al membranei si coboara oblic de sus in jos si dinainte inapoi pana la mijloc, unde se gaseste umbo. Ligamentul Gerlach si cele timpano-maleare delimiteaza partea fibroasa a membranei timpanice, denumita pars tensa si care reprezinta 4/5 din suprafata. Partea superioara a membranei timpanice are un strat fibros slab reprezentat, este situata deasupra scurtei apofize a ciocanului si poarta numele de pars flaccida sau membrana lui Shrapnell. La otoscopie, lumina proiectata se rasfrange desenand un triunghi luminos (a lui Politzer), situat antero-inferior.
Peretele intern al casei timpanului vine in raport cu urechea interna. Pe suprafata lui se remarca o proeminenta centrala denumita promontoriu. Deasupra si inapoia promontoriului se gaseste fereastra ovala (fenestra vestibuli), inchisa de talpa osisorului denumit scarita (stapes). Inapoia si dedesubtul promontoriului se gaseste fereastra rotunda (fenestra cochleae), inchisa de o membrana elastica. Deasupra ferestrei ovale proemina canalul lui Fallopio si canalul semicircular extern.
In interiorul casei timpanului se gasesc cele trei osisoare ale urechii medii: ciocanul (malleus), nicovala (incus) si scarita (stapes). Osisoarele se articuleaza intre ele in ordinea descrisa. In urechea medie se gasesc doi muschi (muschiul scaritei si muschiul ciocanului) si nervul coarda timanului (chorda tympani) care traverseza cavitatea. De la peretii ososi pana la formatiunile ce constituie continutul casei timpanului (osisoare, muschi si nervi) se intind mezouri membranoase ce comparimenteaza cavitatea. Se creeaza astfel un diafragm care separa partea superioara a casei timpanului intr-un compartiment denumit atica (sau epitympanum), de partea inferioara, denumita atrium (sau mezotympanum). Prin raporturile stranse cu endocraniul, atica prezinta o deosebita importanta in patologia urechii. Mucoasa urechii medii este de tip respirator. Inervatia casei timpanului este asigurata in principal de nervul lui Jacobson, ram din nervul glosofaringian.
Trompa lui Eustachio este un conduct care face comunicarea intre casa timpanului si peretele lateral al rinofaringelui. Jumatatea timpanica a trompei are schelet osos si un istm de numai 1 mm2 diametru, iar jumatatea faringiana are schelet cartilaginos si un muschi care, prin contractia sa in timpul deglutitiei, deschide trompa (muschiul peristafilin extern sau tensor veli) .
Apofiza mastoida are o structura osoasa si se gaseste inapoia casei timpanului si a conductului auditiv extern. Forma este aproximativ piramidala, cu varful in jos. Raporturile apofizei mastoide sunt: anterior cu casa timpanului, superior cu fosa cerebrala mijlocie, intern cu fosa cerebeloasa si sinusul venos lateral. Osul apofizei mastoide este gaunos, sub corticala compacta se gaseste un sistem de celule aerate care comunica intre ele si in final cu celula cea mai mare, antrul, care se deschide in casa timpanului. In conditii patologice, aceste celule pot fi reduse ca numar sau pot lipsi, mastoida devenind compacta.
URECHEA INTERNA
Urechea interna este situata in stanca osului temporal, in niste cavitati ce poarta numele de labirintul osos, inconjurat de un os compact de origine embrionara (capsula otica). Partea anterioara a acestor cavitati, cochleea, are rol in auz, iar partea posterioara constituie segmentul periferic al analizorului vestibular.
Cochleea este un tub osos care se infasoara ca o spirala in jurul unui ax si are aspectul unei cochilii de melc. Cochleea este impartita de-a lungul in trei canale, printr-o creasta osoasa (lama spirala) care se continua cu membrana bazilara, si prin alta membrana, formata dintr-un singur rand de celule, membrana lui Reissner. Doua canale, umplute cu perilimfa (rampa vestibulara sau scala vestibuli si rampa timpanica sau scala tympani) comunica unul cu celalalt la varful cochleei. Intre cele doua rampe se afla canalul cochlear, umplut cu endolimfa. Canalul cochlear contine organul lui Corti, format in principal din celule neurosenzoriale ciliate inconjurate de terminatiile nervului cochlear. Cilii celulelor ciliate se sprijina cu varful pe o formatiune denumita membrana tectoria. Celulele ciliate sunt tranformatorul energiei mecanice in impuls nervos. Fiecare celula este specializata pentru o anume frecventa.
Labirintul posterior este compus dintr-o cavitate centrala, vestibulul si canalele semicirculare, toate umplute cu perilimfa. In aceste cavitati se gaseste labirintul membranos, format din vezicule si canale. In cavitatea vestibulului exista doua vezicule, utricula si saccula, umplute cu endolimfa. Utricula are un element neurosenzorial, numit macula utriculi, asezat pe peretele inferior si pe cel anterior, compus din celule neurosenzoriale ciliate acoperite de o substanta gelatinoasa in care plutesc cristale de calciu (otolitii), care excita cilii prin greutatea lor. Macula sacculei este identica, dar este situata pe peretele intern al acesteia. Canalele semicirculare membranoase le urmeaza pe cele osoase, fiind situat fiecare in alt plan spatial: canalul semicircular extern este in plan orizontal, cel posterior este in plan sagital, iar cel superior este in plan frontal. Toate canalele se deschid cu ambele capete in utricula, dar la unul dintre capete au o dilatare (ampula) ce contine elementul neurosenzorial format din celule neurosenzoriale acoperite de o caciula de gelatina ce obstrueaza canalul. Miscarile capului formeaza mici curenti de lichid care deplaseza gelatina si creeaza o informatie vestibulara.
Segmentul central al analizorului cochleo-vestibular. Ramurile nervului cochlear se aduna formand nervul cochlear, care are pe parcurs ganglionul lui Corti. Nervul strabate conductul auditiv intern si unghiul ponto-cerebelos, impreuna cu nervul vestibular, formand perechea a VIII-a a nervilor cranieni. In sistemul nervos central exista nuclei (care sunt statii de releu) si cai de conducere (nucleii dorsali si ventrali din trunchiul cerebral, oliva bulbara, tuberculii quadrigemeni posteriori, lemniscusul lateral, striile acustice), care ajung la aria centrala (Heschl) si ariile de asociatie situate pe cortexul celei de-a treia circumvolutiuni a lobului temporal.
Nervul vestibular are terminatii ce primesc informatii de la celulele neurosenzoriale ale utriculei, sacculei si de la cele trei canale semicirculare. Pe parcurs, nervul are ganglionul lui Scarpa, apoi ajunge in trunchiul cerebral si se distribuie la cei patru nuclei vestibulari. Acestia au conexiuni multiple: aferente si eferente cu cerebelul, cu nucleul vegetativ al vagului, cu coarnele anterioare ale maduvei spinarii, cu nucleii oculo-motori. Aceste legaturi explica integrarea informatiilor vestibulare in sistemul de echilibru, precum si manifestarile din sindromul vestibular periferic.
NOTIUNI DE FIZIOLOGIE A ANALIZORULUI ACUSTICO-VESTIBULAR
Functia auditiva. Urechea este destinata captarii sunetelor din mediul exterior si transmiteerii acestora sistemului nervos central. Sunetul este o unda de presiune care se transmite longitudinal prin mediu (aer). Sunetele pe care omul le aude au patru caracteristici: inaltimea (frecventa), intensitatea, timbrul si durata. Frecventa se masoara in Herzi (Hz), campul auditiv uman se intinde de la 16 Hz pana la 20.000 Hz, impartit in octave (16, 32, 64, 125, 250, 500, 1000, 2000, 4000, 8000 si 16.000 Hz).
Intensitatea se masoara in unitati fiziologice denumite decibeli (dB), fiecare reprezintand o crestere de intensitate pe care o ureche normala o sesizeaza. Raportul dintre marimea fizica (bar) si cea fiziologica este logaritmic. Campul auditiv urca pana la aproximativ 120 dB, peste care senzatia auditiva este dureroasa si daunatoare. Timbrul si durata au importanta redusa la nivelul de notiuni de fiziologie.
Semnificatia sunetelor pentru om este diferita. Ele se pot clasifica in zgomot de fond (care ne ofera senzatia apartenentei la mediu), semnale (telefonul, pasii altor persoane, claxonul etc.) si sunete cu semnificatie intelectuala (muzica, cuvintele).
Sunetele parcurg conductul auditiv extern si pun in vibratie membrana timpanica. Pentru ca aceasta sa vibreze, este nevoie ca de ambele parti ale ei sa fie o presiune egala, iar pastrarea acestei situatii este in sarcina trompei lui Eustachio, care se deschide cu fiecare deglutitie, cascat sau la suflatul nasului cu presiune (manevra Valsalva). De la membrana, sunetul ajunge, prin lantul de osisoare, la lichidele urechii interne, pe care le pune in vibratie. Daca sunetul ar fi oferit direct acestor lichide, s-ar produce o pierdere de 999?, adica 45 dB, care reprezinta impedanta urechii interne. Diferenta de dimensiuni intre membrana timpanica si talpa scaritei (10/10 mm fata de 3/1,5 mm), sistemul de osisoare care actioneaza ca o parghie, precum si defazarea sunetului intre fereastra ovala si cea rotunda, fac ca aceasta pierdere sa fie recuperata. In urechea interna, membrana bazilara este cea care preia vibratiile, le transmite la organul lui Corti si, in ultima instanta, cilii celulelor ciliate sufera indoiri, fiind impinsi spre membrana tectoria. La nivelul cililor apare un curent de tip piezoelectric, care va excita celulele neurosenzoriale. Acestea transmit impulsul fibrelor nervului cochlear, impuls care se va deplasa prin releele centrilor si pe caile nervoase pana la cortexul cerebral. Atat celulele organului lui Corti, cat si fiecare celula nervoasa de pe traseu vor codifica semnalul, decodificarea sa urmand a fi facuta la nivel cortical, unde se realizeaza perceptia informatiei sonore. Cu ajutorul ariilor de asociatie, mesajul sonor este analizat, recunoscut si interpretat.
Informatii despre laringologie, otologie si rinologie.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
