Educație pentru sănătate și comunicarea în educația pentru sănătate

Cultura generală, inclusiv cultura sănătăţii, se formează prin instrucţia generală a populaţiei în setul continuu al generaţiilor. Această secvenţă a culturii generale, ce poartă titulatura specifică „de sănătate”, mai este considerată şi azi ca fiind o activitate de bază şi obligatorie a serviciilor de sănătate, în loc să fie apreciată ca o noţiune de „pregătire continuă”, de „educaţie premanentă”, de „perfecţionare” pe un fond pregătit general în sistemul instrucţiei publice a populaţiei.

Veriga principală pe care ar trebui să acţioneze serviciile de sănătate şi cele educaţionale pentru a avea rezultate bune, pe termen scurt şi lung, privind îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, este educaţia pentru sănătate.

Ca sistem care include conştiinţa stării de sănătate, procesul de predare/învăţare şi participarea, educaţia pentru sănătate are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale populaţiei în domeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea precum şi crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi de problemele sănătăţii publice, în sensul atragerii şi capacitării maselor la participarea activă în vederea realizării şi consolidării sănătăţii.

Medicul este un educator de specialitate şi este normal să fie utilzat pentru cunoştinţele specifice în sistemul instrucţiei generale a populaţiei (la nivelul unei demnităţi financiare echitabile pentru acţiunea de educator în cadrul elementelor Educaţiei Naţionale), educaţia pentru sănătate făcând parte din obligaţiile instrucţiei naţionale.

După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în funcţie de scopul urmărit:

- preventiv - temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru prevenirea îmbolnăvirilor;

- constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;

- curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile medicale.

Putem considera educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinut favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care să aibă un comportament sanogen şi în formarea voinţei politice pentru acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol ce se cuvine sănătăţii.

Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină un fond material, fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea avînd viabilitate doar atunci când exprimarea teoretică este susţinută de un material adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate practică.

Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc, informare, mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea fiind totodată şi un drept al omului şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o programă analitică şcolară anuală integrată programei tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe mesaj educativ de cultură sanitară, imagini de exemplificare şi demonstraţii practice).

Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a tehnicilor de comunicare, ca element fundamental.

Datorită faptului că în cadrul comunicării există doi poli: educatorul (cel care transmite informaţia) şi ascultătorul (receptorul sau cel care primeşte informaţia), în activităţile de comunicare cei doi poli trebuie să aibă flexibilitatea de a schimba permanent rolurile, adică şi educatorul trebuie să ştie să asculte. El trebuie să accepte sentimentele altor persoane, să ştie cum să stimuleze discuţia pentru a avea loc un dialog cu individul sau convorbirea cu grupul mic de indivizi, ţinând cont, permanent, de comunicaţia non verbală, care, uneori, poate fi mai eficientă şi utilă decât cea verbală.

Pot apare bariere în comunicaţie care ţin de deosebirea socio-culturală dintre educator şi receptorul informaţiei, receptivitatea scăzută a audientului, atitudine negativă faţă de medic sau educator, înţelegere limitată sau transmiterea de mesaje contradictorii.

Pentru a depăşi aceste bariere educatorul trebuie să vorbească clar şi rar, într-un limbaj adecvat auditoriului, cu explicaţii, şi să transmită informaţiile într-o succesiune logică, numărul acestora/şedinţă să nu fie prea mare şi să revină asupra noţiunilor importante, când are dubii în legătură cu înţelegerea lor de către auditor, utilizând tehnici pedagogice adecvate.

În practica medicală, foarte frecvent educaţia pentru sănătate se realizează în grupuri mici, în care comunicarea este mai adecvată nevoilor de formare.

Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace), sau neomogene.

În cadrul transmiterii informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o serie de tehnici în educaţia pentru sănătate:

- “tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze participanţii pentru identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii;

- “tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce priveşte nevoile educative într-o problemă definită, după care ideile consemnate se triază şi se aduc la cunoştinţa grupului;

- “tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în legătură cu o problemă, iar educatorul grupează ideile comune.

În cadrul modernizării mijloacelor de comunicare, Organizaţia Pan-Americană a Sănătăţii a iniţiat şi difuzat în anul 1989 un program de educaţie pentru sănătate prin sateliţi (privind situaţia sanitară în America Latină, mortalitatea infantilă, rolul femeii în serviciile de sănătate, toxicomania, etc.)

Tipuri de educaţie pentru sănătate

Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi comportamentală:

1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces planificat de transmitere de experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a individului), necesită efort de predare-învăţare şi educatori;

2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din conduita individului care se formează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului); nu necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este realizată de familie şi comunitate;

3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru sănătate conform normelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor, atitudinilor şi a convingerilor ce vizează sănătatea.