Chirurgie

0. Istoricul chirurgiei

Chirurgia este ramura medicinei care se ocupă cu bolile pentru a căror vindecare este necesar un act operator. Etimologic, provine din grecescul „kheirourgia” adică lucru efectuat cu mâna.

Originile chirurgiei se pierd în negura comunei primitive. Progresele în chirurgie de la Homer la Hipocrate sunt prea lente pentru a fi percepute. În timpul lui Hipocrate însă se utilizau: sonda din plumb sau cupru, bisturiul, cauterul, chiureta, trepanul, speculul vaginal. Se practica: trepanaţia craniană, cauterizarea hemoroizilor, amputaţiile. Nu se cunoştea ligatura arterială, ceea ce a împidicat realizarea unei amputaţii eficiente, de pildă în gangrenă.

Şcoala din Alexandria, cu trei secole înaintea erei noastre, constituie un moment de referinţă deoarece aprofundează anatomia prin disecţii. Viscerele şi sistemul nervos central încep să fie cunoscute, datorită studiilor făcute mai ales de Herofil şi Erasistrate.

Chirurgia greco-romană din secolul I al erei noastre face progrese evidente prin cărţile lui Celsus, în legătură cu: oprirea hemoragiilor, diversitatea tumorilor – evoluţia şi prognosticul lor, operaţia buzei de iepure, a calculilor vezicali.

Figura cea mai proeminentă în chirurgia bizantină este Pavel din Egina, „naşul cancerului”. Acesta a scris despre diferitele tumori canceroase, inclusiv schiroase, descrie fracturile de rotulă şi propune tehnici originale pentru operarea herniilor şi hidrocelului.

Cel mai mare chirurg din secolul al XIV-lea a fost Guy de Chaulaic a cărui „Chirurgia Magna” constituie un punct de referinţă în evoluţia chirurgiei.

În secolul al XV-lea chirurgia era practicată atât de bărbieri (numiţi „de robă scurtă”) cât şi dechirurgi („de robă lungă”) care erau pregătiţi temeinic în colegii speciale. Figura cea mai ilustră din chirurgia Renaşterii este Ambroise Pare (Franţa) care redescoperă ligatura vasculară şi creiază un pansament digestiv cicatrizant eficient.

Secolul al XVII-lea aduce pe scena istoriei câţiva chirurgi remarcabili ca: italianul Marco Aurelio Severino, germanul Matias Purmann, englezul Richard Wiseman ş.a. Dar abia în secolul al XVIII-lea, secolul „luminilor”, ştiinţa chirurgicală ajunge să guverneze mâinile chirurgilor. Lapeyronie, chirurgul regelui Soare, a creat o veritabilă Facultate de Chirurgie la Paris, unde îşi desăvârşeu pregătirea adevăraţii chirurgi, care învăţau reguli clare şi precise după care să se conducă în practică. Dar nu numai Franţa participă la acest proces civilizator ci întreaga Europă. Orice domeniu al chirurgiei am lua sub observaţie, orice intervenţie chirurgicală, am observa că secolul XVIII este perioada de cristalizare a unei concepţii logice, biologice, bazate pe datele furnizate de disciplinele fundamentale ale medicinei (anatomie, fiziologie, fiziopatologie ş.a.). După ce în sec.XVIII s-a făcut ordine în medicină şi în chirurgie, sec. XIV poate fi considerat de-a dreptul revoluţionar. Bazale raţionale ale chirurgiei erau puse, acum se pun şi cele tehnice auxiliare: anestezie, antisepsie, asepsie etc. În 1847, Simpson utilizează în Anglia cloroformul ca anestezic, Heyfelder, în Germania, kelenul iar Morton la Boston descoperă anestezia prin inhalaţie. La introducerea antisepsiei şi apoi a aspsiei un merit deosebit l-a avut John Lister care recomandă utilizarea acidului fenic pentru spălarea mâinilor înaintea oricărei operaţii, pentru dezinfecţia instrumentelor chirurgicale şi a rănilor. Progresele sunt apoi rapide: se inventează pensa hemostatică, drenajul plăgilor cu tub de cauciuc găurit, în 1889 - mănuşile de cauciuc iar în 1899 Bier efectuiază prima rahianestezie.

În sec. XX, chirurgia a beneficiat de roadele descoperirilor din alte domenii: locul bisturiului a fost luat de laser, al cauterului de electrocauter, instrumentarul şi mijloacele de investigaţie s-au diversificat şi completat (endoscop, laparoscop, CT, RMN, ş.a.).

Cam tot ceea ce se întâmpla în lume în mica şi marea chirurgie se petrecea şi pe teritoriu României. Abia în 1842, la Colţea în Bucureşti s-a deschis prima şcoală de chirurgie, înfiinţată şi condusă de Nicolae Kretzulescu – doctor în medicină de la Paris. Sosirea lui Carol Davila în Ţara Românească, în 1853, reprezintă punctul de plecare a unui şir de reforme care nu vor mai fi abandonate. Dintre chirurgii de seamă ai sec.XIX amintim: Constantin Dimitrescu, Grigore Romniceanu, Victor Babeş, George Assaky, Nicolae Kalinderu, Thoma Ionescu, Victor Gomoiu. La începutul sec XX se disting: Dimitrie Gerota, Ernest Juvara, Amza Jianu, Th. Burghele, N Hortolomei ş.a.

În perioada interbelică se desprind din chirurgia generală trei ramuri care devin de sine stătătoare: chirurgia infantilă, ortopedia, neurochirurgia. Urologia, O.R.L. şi Oftalmologia deveniseră specialităţi chirurgicale distincte, încă înaintea primului război mondial.

În ultimii 60 ani, chirurgia se dezvoltă, punându-se accent pe dotarea tehnică şi materială. Se constituie noi specialităţi: chirurgia cardio-vasculară (fundamentată de N. Hortolomei şi V. Marinescu), chirurgia plastică şi operatorie, chirurgia de urgenţă. Fiziopatologia este aşezată la baza chirurgiei contemporane şi în domeniul chirurgiei vasculare, toracice (C.Cărpinişan, E.Zitti)), în oncologie (I.Chiculiţă) şi în chirurgia endocrinologică.