Strategii de Dezvoltare Regională

CONCEPTE

Una dintre condiţiile comunicării productive o constituie însuşirea unui pachet de concepte şi definiţii acceptate de toţi membrii grupului în vârtejul cvasi-sinonimiilor şi al multiplicării conotaţiilor, întreţinut de o dublă susţinere, aceea a unei reale nuanţări a faptelor, dar şide o complicată raţiune academică a teoriei subtilului, o lămurire tranşantă a conţinutului unor termeni este dificilă şi riscantă.

1.1. Regiunea

Apărut la geografi la începutul secolului 1XX, conceptul de "regiune" urmează să evolueze foarte rapid. Astăzi, definiţiile şi dimensiunile propuse nu sunt lipsite de ambiguitate, dar se pot recunoaşte, totuşi, câteva sintagme intrate în limbajul specific al analizei regionale al căror conţinut este oarecum clar şi acceptat. Nu ne vom lăsa tentaţi de caruselul enunţurilor, teoriilor şi definiţiilor demonstrate care au marcat acest culoar de analiza de-a lungul acestui secol pentru a face o istorie a subiectului "despre regiune". Diversitatea criteriilor, a argumentelor si rezultatelor privind regiunea a aliniat la startul cercetării şi al elaborării teoriilor o impresionantă adunare de capacităţi intelectuale diverse, ca într-un maraton de masă, la sfârşitul căruia doar câteva nume au finalizat demersul cu rezultate reper pentru competiţiile viitoare. Multe lucrări asupra regiunii nu reuşesc să depăşească faza descrierii aleatorii a unei istorii stufoase a clasificării regiunilor pentru ca apoi, raliindu-se partizan unei linii apropiate de formaţia autorului, să încerce să scoată în evidenţă întâietatea domeniului său în faţa celorlalte.Aprioric şi detaşat de orice clişeu de reprezentare a regiunii, putem să acceptăm că regiunea are o componentă materială, decupajul teritorial, pe care se proiectează componenta relaţională, a competenţelor instituţionale, într-o indisociabilă manifestare.

Luând în considerare calitatea publică a segmentului de receptori căruia se adresează cu precădere rândurile următoare, şi fără să ne contrazicem afirmaţiile anterioare, ne vom ralia, totuşi, unei anumite clasificări a regiunilor, ca reper şi nu ca dogmă, pentru a avansa în parcurgerea temei propuse.

Clasificarea propusă de Philippe Aydalot (1), în 1985, ar putea fi socotită ingerabilă în numeroase opinii, prin subtilitatea formulării. Aşadar, se poate analiza regiunea ca: regiune omogenă, polarizată sau regiune plan.

Regiunea omogenă are la baza grupării unităţilor teritoriale relativa identitate de parametri economici, care sunt în ultimă instanţă reflexia vocaţiilor naturale ale teritoriului, sau cel puţin a acelor factori care, direct sau indirect, poartă amprenta cadrului natural. Spre exemplificare, se vorbeşte de regiuni sărace sau bogate, de regiuni industriale, agricole sau turistice etc.

Regiunea polarizată este definită de ansamblul punctelor legate de un pol unic, de exemplu câmpul de polarizare a unei metropole, teritoriul de influenţă a unui complex industrial putând determina ansambluri regionale.

Regiunea plan este spaţiul ale cărui componente se supun aceluiaşi plan, plan regional sau al unei unităţi economice dominante.

Se înţelege că fiecare teritoriu naţional poate face obiectul, pe aceste t baze, al unor decupaje multiple, dar regiunea plan prezintă cadrul cel mai potrivit de condus, deoarece decupajul administrativ în vigoare, chiar dacă este artificial şi criticabil, furnizează baza planificării regionale şi posedă din acest motiv propria sa coerenţă.

Acestui ultim tip pare să i se potrivească cel mai bine definiţia adoptată de Adunarea Regiunilor Europei (ARE) în Declaraţia asupra Regionalismului în Europa, în 1996, conform căreia regiunea este entitatea publică teritorială corespunzătoare nivelului imediat inferior celui de stat şi dotată cu un guvern care dispune de puteri politice proprii.

Conform aceluiaşi document, în anexa articolului 3 se arată, privitor la competenţele regiunii, că acestea pot viza: politica economică regională;amenajarea teritoriului, politica în materie de construcţii şi locuinţe;infrastructuri de telecomunicaţii şi de transport;energia şi mediul;agricultura şi piscicultura;educaţia la toate nivelurile;cultura şi media;sănătatea publică;turismul, petrecerea timpului liber şi sportul;poliţia şi securitatea publică.

1.2. Zonarea funcţională. Prin termenul de "zonare funcţională pentru dezvoltarea locală" se desemnează decupajele teritoriale construite şi utilizate pentru studiul sau punerea în aplicare a politicilor vizând promovarea dezvoltării locale. Aceste decupaje realizează uneori o împărţire perfectă a ansamblului teritoriului, dar pot fi obţinute şi printr-o regrupare a unităţilor elementare, în acest caz neacoperind decât o fracţiune din spaţiul studiat.

Sunt excluse din această categorie zonările a căror raţiune de a fi este gestiunea terenului de către autoritatea centrală sau autorităţile locale: regiunile (NUTS 2), judeţele sau departamentele (NUTS 3), cantoanele, comunele, ca şi cele al căror perimetru este în mod manifest inspirat de consideraţiile politice (circumscripţii electorale), chiar dacă scopul lor final este până la urmă dezvoltarea locală. O categorie de zonări pe care unii le-ar putea considera pertinente pentru dezvoltarea locală este cea a zonărilor administrative, cel mai adesea proprii unui minister, adaptate unui tip particular de probleme, organizate în general în scop de gestiune, chiar dacă ele sunt uneori utilizate în cadrul măsurilor care concură la dezvoltarea economică şi socială a unor zone. Lista lor ar putea fi lungă şi omisiunile inevitabile, de aceea ne vom mulţumi să dăm doar câteva exemple: sectoarele sanitare şi şcolare, zona de acţiune a agenţiei locale pentru forţa de muncă, resortul tribunalului de instanţă, regiunea agricolă, circumscripţiile financiare, regiunea militară, bazinul hidrografic etc. Construcţia zonărilor, funcţionale prezentate aici se sprijină pe observarea fenomenelor socioeconomice şi pe definirea regulilor care permit încadrarea unei unităţi elementare într-una din aceste zone. Organismul care stabileşte o zonare funcţională pleacă deci de la consideraţii teoretice (reguli) şi cantitative (măsura fenomenelor observate), ceea ce îi permite să deducă tonajul dorit. Prin trăsăturile caracteristice, zonările se pot grupa în trei:1. un prim grup reuneşte zonările funcţionale pentru care împărţirea teritoriului se efectuează în funcţie de nivelul atins de o anumită variabilă; 2. în al doilea grup sunt clasate zonările a căror construcţie face esenţialmente referire la direcţia anumitor fluxuri; 3. zonarea care se sprijină pe similitudinile existente între anumite zone, fiind mai degrabă o clasificare. Aceste tipuri diferite de zonări recurg la logici diferite, nefiind însă contradictorii, ci complementare.

1.3. Dezvoltarea regională. Nu îndrăznim să credem că ar fi locul să definim conceptul de dezvoltare, pentru că ar însemna fie să facem loc unei discuţii despre filosofia dezvoltării, fie să fim priviţi cel puţin cu indulgenţă pentru că ne legăm de aspecte considerate elementare, cum este noţiunea de dezvoltare. Nu la fel stau lucrurile cu sintagma dezvoltare regională, care suportă o accepţiune globală dar, în acelaşi timp, o suprapunere variabilă a sferei conţinutului, a instrumentelor şi tehnicilor de realizare cu alte domenii cu care se creează o confuză asimilare: dezvoltare locală, dezvoltare durabilă, dezvoltare economică, amenajarea teritoriului etc.Dezvoltarea regională este un concept nou care semnifică nu doar impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi îmbunătăţirea nivelului de trai, ci un întreg mediu de susţinere şi adaptare a acţiunilor durabile care converg cu domeniile de competenţă ale regiunii.Privitor la natura dezvoltării regionale există două răspunsuri:

- răspunsul clasic al dezvoltării funcţionale;

- răspunsul critic al dezvoltării teritoriale.

Cât despre inegalitatea dezvoltării în spaţiu, se propun trei răspunsuri:

- convergenţa;

- independenţa;

- divergenţa.