Capitolul 1
Evoluţie şi etape
în ştiinţa conducerii
(în management)
1.1 Necesitatea conducerii ştiinţifice
In general, oamenii nu pot trăi izolaţi, iar în domeniul economic, şi nu numai, ei
sunt "obligaţi" să-şi unească eforturile pentru că numai împreună îşi pot atinge
atât obiectivele comune, cât şi pe cele individuale.
Caracterul social al muncii este, în acest caz, unul din factorii obiectivi
care explică apariţia colectivelor, a întreprinderilor (organizaţiilor) şi, implicit, a
conducerii - ca funcţie specială în mecanismul de funcţionare a acestora.
„Desigur, managementul nu este ceva nou. Napoleon practica
managementul când îşi desfăşura armatele. Vechii egipteni practicau
managementul când construiau piramide. Grădinarii care au construit vestitele
Grădini Suspendate ale Babilonului nu săpau şi sădeau la întâmplare, după cum le
venea prima dată în minte. Ei erau conduşi după un plan.”1
Conducerea a apărut o dată cu munca în colectiv şi este, în continuare, un
proces ce evoluează paralel cu adâncirea diviziunii muncii.2
Specializarea, consecinţă a creşterii complexităţii producţiei, atrage după
sine nevoia unui "aparat" de conducere menit să îndeplinească un dublu rol: pe de o
parte, să asigure ritmicitate şi uniformitate în activitatea tuturor verigilor
(compartimentelor) componente ale întreprinderii şi, pe de altă parte, să ghideze
(orienteze) întreaga activitate spre un ţel comun.
Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că interesul pentru ştiinţa
conducerii depinde de gradul de dezvoltare a societăţii. Este evident că, o dată cu
dezvoltarea organizaţiilor, cu creşterea complexităţii activităţilor desfăşurate în
cadrul acestora, cerinţele faţă de conducerea activităţii sunt tot mai clar conturate;
în consecinţă, teoreticienii şi practicienii din ţările puternic industrializate
1 Stuart Crainer, 75 din cele mai bune decizii manageriale luate vreodată şi 21 dintre cele mai
rele, Bucureşti, Editura Teora, 2002, pag.VII
2 Emil Mihuleac, în Conducerea. Contribuţii la elaborarea ştiinţei conducerii, Bucureşti, Editura
Academiei, 1977. pag. 59-68, face o amplă analiză a evoluţiei conducerii din comuna primitivă
până aproape în zilele noastre.
Fundamentele managementului firmei
(din ţările dezvoltate) şi-au adus şi-şi aduc, în continuare, o contribuţie
fundamentală la dezvoltarea sistematică a managementului.
Analiza şi studiul ştiinţei conducerii şi teoriilor elaborate, în principal, în
SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania etc. de către noi, economişti într-o ţară cu
o economie ale cărei performanţe sunt greu de comparat cu cele ale ţărilor de
origine ale acestora, ne relevă o serie de concluzii utile (fără a înţelege prin aceasta
preluarea "tale quale" a acestora, din motive ce ţin, printre altele, de diferenţe
majore în cultura organizaţională a organizaţiilor), oferindu-ne, în acelaşi timp, un
bogat arsenal de metode, metodologii, tehnici etc. elaborate, practicate şi "testate"
în ţările de origine, de către "manageri" de mare succes, care au contribuit decisiv
la dezvoltarea ţărilor lor.
Rapiditatea schimbărilor (tehnologice, organizatorice, economice, sociale,
politice etc.) este poate una din principalele trăsături ce caracterizează acest
sfârşit/început de mileniu; în aceste condiţii, adaptarea "din mers" este vitală, iar
eforturile ce se fac pentru aceasta sunt cel mai adesea de ordin intelectual. Ştiinţa
joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea societăţii, cu atât mai mult cu cât adaptarea la
transformările pe care le înregistrăm presupune prevederea lor, "cunoaşterea" lor
anticipată, pentru că altfel orice acţiune de adaptare devine costisitoare, fiind în
permanenţă cu un tempo în urma vieţii.
Mutaţiile din toate domeniile nu determină doar creşterea complexităţii
activităţii şi deci a sarcinilor ce trebuie rezolvat, ci, tocmai datorită acestui aspect,
presupun şi înlocuirea vechilor metode de conducere; înlocuirea cu metode
ştiinţifice a intuiţiei şi a empirismului a devenit o necesitate de care depinde, în
final, eficienţa muncii de conducere şi, implicit, a întregii munci prestate într-o
organizaţie.
Conducerea neştiinţifică se bazează pe calităţile personale şi experienţa
de viaţă a conducătorului. Reuşita depinde, în acest caz, doar de intuiţia, flerul,
imaginaţia, experienţa şi talentul acestuia.
Conducerea ştiinţifică, bazată pe metode şi tehnici ştiinţifice de culegere
şi prelucrare a informaţiilor şi de analiză a realităţilor economice şi sociale, îi dă
posibilitate managerului să sintetizeze principalele direcţii de evoluţie a factorilor
interni şi externi, endogeni şi exogeni, care vor influenţa viitorul unui
compartiment sau al întregii întreprinderi (în funcţie de nivelul de decizie la care
este situat conducătorul respectiv) şi să acţioneze - să decidă - în cunoştinţă de
cauză.
În acest context, intuiţia, flerul, bunul simţ, experienţa de viaţă ("metodele"
de bază ale conducerii neştiinţifice), în măsura în care vor fi utilizate în
concordanţă şi în completarea mijloacelor ştiinţifice, şi de altfel fără de care nu se
poate, vor căpăta o nouă valoare.
Managementul si meiul exercitarii lui,metode moderne de conducerii
organizarea intreprinderii,etica manageriala
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
