Statul, în general, reprezintă o anumită organizaţie politică a puterii publice, el a apărut în împrejurări social-istorice şi culturale specifice, a avoluat în anumite tipuri de stat, iar activitatea sa a fost mereu orientată spre realizarea anumitor scopuri politice determinate de tipul de stat respectiv.
În mod tradiţional, doctrina de specialitate defineşte statul sub două accepţiuni:
Într-un sens larg, statul trebuie înţeles ca sumă a trei elemente: Un teritoriu stabil, delimitat prin frontiere de stat, pe care convieţuieşte în mod permanent un popor, compus din ansamblul persoanelor care recunosc şi îşi asumă o istorie şi o cultură comună, tradiţii şi reguli de convieţuire specifice şi durabile în timp (cetăţenii), şi asupra căruia un anumit aparat de stat îşi exercită autoritatea (suveranitatea, puterea de stat, puterea publică), în mod organizat şi exteriorizat, în scopul realizării anumitor obiective politice, considerate a fi prioritare şI determinante în raport cu obiectivele şI interesele private ale persoanelor şI grupurilor de persoane care compun populaţia. În această accepţiune statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia şI cultura, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile, etc. Noţiunea de populaţie, asupra căreia se exercită autoritatea de stat, are un sens mai larg decât aceea de popor, întrucât include şi persoanele sau grupurile de persoane care, fără a aparţine poporului din punct de vedere strict istoric şi cultural, locuiesc o perioadă mai indelungată pe teritoriul de stat fiind supuşi aceleiaşi legislaţii ( ne-cetăţenii: străini sau apatrizi, cu domiciliul permanent ori reşedinţa stabilă pe teritoriul de stat).
Noţiunea de naţiune nu se suprapune cu noţiunea de popor sau cu aceea de populaţie. Naţiunea este compusă dintr-un ansamblu de persoane care sunt legate între ele prin limbă, istorie şi tradiţii, cultură şi civilizaţie comună care au determinat, la un moment istoric dat, constituirea în stat sau care au generat, dealungul istoriei, vocaţie statală. Astfel, dacă statele contemporane sunt organizate de regulă de către o naţiune dominantă/majoritară, aceasta nu înseamnă că alături de membrii acelei naţiuni nu convieţuiesc, formând împreună poporul sau populaţia, fiind supuşi aceleiaşi legislaţii aplicate în condiţii de egalitate, şi membrii aparţinând altor naţiuni. Pe de altă parte membrii naţiunii majoritare într-un stat pot convieţui cu caracter îndelungat sau permanent în cadrul altor state. Nu întâmplător, constituţiile contemporane ale lumii recunosc statute similare pentru toţi membrii care compun poporul indiferent de naţionalitate, pe de o parte, şi statute privilegiate pentru membrii propriei naţiuni care resortisează în străinătate, păstrându-şi sau nu calitatea de cetăţean al statului de origine, pe de altă parte.
Între conceptul de naţiune şi cel de etnie există o diferenţă de nuanţă în sensul că noţiunea de naţiune implică obligatoriu ideea de organizare statală (trecută, prezentă sau viitoare) pe câtă vreme există etnii care nu s-au constituit şi nu au avut niciodată vocaţia constituirii în stat, dar au avut întotdeauna o cultură şi o civilizaţie comună individualizată (limbă, tradiţii şi obiceiuri, convingeri religioase, etc). Astfel vorbim despre naţiunea română, naţiunea maghiară, naţiunea germană sau naţiunea palestiniană dar nu vorbim despre naţiunea rromă sau despre naţiunea aromână.
Într-un sens restrâns(strict juridic), statul trebuie privit ca formă instituţionalizată a puterii publice, mai exact ca mecanism sau aparat de stat care, prin puterea statală cu care este investit impune reguli de conduită generale şi obligatorii pentru populaţie dar care îi recunoaşte acesteia şI drepturi şI libertăţi care nu-I pot fi garantate în afara unei organizări statale.
Noţiunea de putere publică, ca element politico-juridic central al noţiunii de stat, înţeleasă ca ansamblu de prerogative (facultăţi, puteri, drepturi) speciale, exorbitante de care dispune orice element component al aparatului de stat (autoritate sau organ de stat sau publice) în scopul realizării obiectivelor şi sarcinilor statale, prerogative ce includ puterea de represiune (coerciţie) împotriva celor recalcitranţi, aparţine unui titular originar care poate fi monarhul (rege, împărat, principe, domn, etc) în sistemele monarhiei absolutiste, dictator, în sistemele totalitare, sau poporului în sistemele democraţiei constituţionale republicane sau monarhice.
Puterea publică se delegă direct sau indirect, prin forme şi mecanisme politico-juridice specifice, către elementele ce compun aparatul de stat, transformându-se în putere de stat care se exercită apoi asupra populaţiei rezidente pe teritoriul de stat. În acest sens, puterea de stat este puterea publică delegată de către titularul originar către organele de stat.
În perioada contemporană, statul nu mai poate fi privit ca fiind extern, suprapus sau superior societăţii, ci ca element central investit cu putere publică al acesteia, putere publică care îi legitimează existenţa şi acţiunea şi care îi conferă o forţă superioară în raport cu toate celelalte forţe constituite la nivelul societăţii (autorităţi,grupuri de interese, de presiune, indivizi). Termenul de societate civilă, desemnând iniţial, în mod generic, societatea şi statul într-o unitate indisolubilă, adică societatea politică, statul ca formă superioară de organizare politico-juridică a societăţii, desemnează astăzi, ca noţiune fundamentală a ştiinţelor sociale şi politice, formele şi modalităţile de organizare socială şi economică prin norme, statuturi şi instituţii, ce nu ţin direct şi nemijlocit de stat.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
