Critica literara este o activitate aplicata la opera literara pe care o analizeaza, o comenteaza, o caracterizeaza si o valorizeaza mai ales sub unghi estetic.
Critica literara se afla in stransa relatie cu teoria literara (ca studiu al criteriilor si principiilor literaturii) si cu istoria literaturii (care cerceteaza literatura sub unghiul dezvoltarii ei istorice). Critica literara descopera si interpreteaza structura operelor literare, definind-o in esenta ei, elucideaza sensurile si semnificatiile ei, intentionalitatea si finalitatea sa originara. Totodata, critica literara integreaza opera intr-un sistem de relatii cu alte opere, stabilind diverse conditionari ale ei, cadrul ei de referinta, reconstituind-o ca pe un univers autonom.
Critica literara apreciaza operele sub unghi axiologic, descoperind valorile si scaderile ei, prin intermediul discernamantului critic si al judecarii de valori. Operele literare sunt considerate ca structuri axiologice complexe, valorile etice, sociale etc. fiind mediate prin criteriul estetic.
Intentionalitatea critica este dublu fundamentata antropologic si axiologic. Punctul de plecare al procesului de valorizare critica trebuie cautat in structura valorilor artei ca produse finite care au capatat o existenta prin functionarea societatii. Actul critic descopera si nu creeaza valoarea, delimitand valoarea de non-valoare.
Termenul de critica literara este semnalat pentru prima oara de Scaliger in 1580. Cu toate acestea, o activitate critica apare de fapt odata cu creatia literara.
Din antichitate si pana in timpul Renasterii nu exista limite precise intre critica literara si arta poetica. Elementele de critica literara apar in dialogul Ion al lui Platon, ce contine reflectii despre Iliada), in Poetica lui Aristotel sau in Tratatul despre sublim.
Cu toate acestea, umanismul renascentist si clasicismul vor oferi conditiile unor preocupari critice specifice: Hypercriticus de Scaliger, Art practique de Boileau etc. In sec. XVIII, obiectivele, metodele si functiile criticii literare se diversifica, constiinta critica dobandeste o acuitate noua, fiind marcata de criza ce opune si anticii si modernii (in clasicism) sau de doctrina clasica si preromantica.
In secolul al XIX-lea, critica romantica (Tieck, Schlegel) si cea postromantica (Baudelaire) prefigura critica moderna, care devine, prin asimilare unor metode stiintifice o disciplina cu statut propriu, reprezentata de Sainte-Beuve, H. Taine, Francesco de Sanctis, John Ruskin etc.
La inceputul secolului XX se contureaza doua directii fundamentale in critica contemporana:
a) o prima directie care declara inutila analiza metodica a operei literare, considerand opera ca o entitate, ce nu se releveaza decat partial intuitiei critice. Unii critici ai secolului XX atribuie astfel criticii unicul rol al sugerarii inefabilului creatiei literare
b) a doua directie, mai importanta, considera opera literara ca un dat cognoscibil, reductibil prin diverse metode de cunoastere rationala.
Dupa perspectiva filosofica si a metodologiei aplicate se pot distinge mai multe curente si scoli in critica contemporana:
a) critica structuralista (formalistii rusi: Tomasevski, Sklovski, R. Jakobson, R. Barthes, S. Doubrovski, grupul de la "Tel Quel", structuralismul genetic - L. Goldmann).
b) Critica psihanalitica (Bachelard)
c) Psihocritica - Cl. Mauron
d) Critica tematista: G. Poulet, J.P. Richard, J. Starobinski
e) Critica stilistica: Leo Spitzer, T. Vianu
In Conceptele criticii, R. Wellek distinge mai multe curente in critica literara contemporana:
a) critica de orientare lingvistica (Vossler, Spitzer, Auerbach, Damaso Alonso)
b) critica antropologica si mitica (Northrop Frye)
c) critica existentialista (Sartre, Poulet, Blanchot).
Se pot distinge si unele modalitati eclectice (Thibaudet, de Raymond, A Beguin), dupa cum au existat scriitori care si-au exercitat si talentul critic (Valery, T.S. Eliot, E. Pound).
In evolutia finalitatilor si metodelor criticii se pot observa mai multe forme de manifestare. Astfel, in Renastere se manifesta critica filologica (critica de text), in timp ce in secolul XVII se afirma critica normativa (care impunea spre imitatie modelele literaturii antice, aplicand un intreg sistem de norme etc.).
Din secolul XVIII critica foloseste o alta metoda, facand din din sentiment singurul criteriu de apreciere a literaturii si artei.
In secolul al XIX-lea se produce maturizarea critica. Aceasta maturizare porneste de la considerarea operelor literare ca un produs al scriitorului, de aceea, criticul trebuie sa cunoasca personalitatea scriitorului, ca si raporturile lui cu epoca.
Un reprezentant important al criticii biografice este Sainte-Beuve, care considera critica literara o ,,stiinta a spiritelor". O data cu H. Taine, critica literara devine o critica explicativa, care stabileste ca atat personalitatea scriitorului cat si opera creata sunt produse ale societatii, fiind determinate in mod necesar de unii factori, precum mediul, momentul si rasa, prin cunoasterea carora putand fi explicata in mod stiintific opera. La sfarsitul secolului XIX, critica literara se orienteaza spre relativism, absolutizandu-se subiectivismul criticului si ajungandu-se la critica impresionista.
Principalele forme ale criticii sunt recenzia, articolul, cronica, studiul, eseul, monografia critica, comentariul etc.
Principalii reprezentanti ai criticii literare romanesti sunt: T. Maior, C. Dobrogeanu-Gherea, N. Iorga, G. Ibraileanu, O Densus, M. Dragomir, D. Carac, P. Zarifopol, E. Lovin, P. Constantin, T. Vianu, Perpess, de. Ralea, S. Ciocul, Vl. Streiu, G. Calinescu.
Modalitatile criticii presupun cateva conditii esentiale:
a) disponibilitatea operei literare, caracterul ei in permanenta ,,deschis"
b) pluralitatea perspectivelor posibile asupra operei
c) comunicabilitatea impresiilor si institutiilor conceptuale ale criticii.
Andrei, Petre, Filosofia valorii, Fundatia Regele Mihai I, Bucuresti, 1945.
Armangaud, Fr., Nature et culture, in "Enciclopedia Universalis", corpus 12, paris, 1988.
Aron, Raymond, Introducere in filosofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivitatii istorice, ed. noua rev. si adn. de Sylvie Mesure, trad. din franceza de Horia Ganescu, Ed. Humanitas, 1997.
Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului stiintific modern, vol. I - II, trad., studiu intr. Si note de Vasile Tonoiu, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986.
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1944 (v. Opere, 9, Ed. Minerva, Bucuresti, 1985).
Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1946 (v. Opere, 10, Ed. Minerva, Bucuresti, 1988).
Brehier, Emile, Mari teme ale filosofiei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993.
Cassirer, Ernst, La philosophie des formes symboliques, I - III, Editions de Minuit, Paris, 1972.
Cassirer, Ernst, Eseu despre om. O introducere in filosofia culturii umane, trad. de Const. Cosman, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994.
Codoban, Aurel, Filosofia ca gen literar, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
Devitt, Michael si Sterelny, Kim, Limbaj si realitate. O introducere in filosofia limbajului, trad. si cuv. inainte de Radu Dudau, Ed. Polirom, Iasi, 2000.
Draghicescu, Dumitru, Ontologia umana, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987.
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii si civilizatiei, I, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985.
Eliade, Mircea, Istoria credintelor si ideilor religioase, I, trad. de Cezar Baltag, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981 (II,1986; III, 1988).
Fukuyama, Francis, Sfarsitul istoriei si ultimul om, trad. de Mihaela Eftimiu, Ed. Paideia, Bucuresti, 1994.
Gadamer, Hans-Georg, Adevar si metoda, trad. de Gabriel Cercel si Larisa Dumitru, Gabriel Kohn, Calin Petcana, Ed. Teora, Bucuresti, 2001.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
