Paradigme lingvistice ale secolului XX - pragmatică

Momente importante: constituirea propriu-zisa a pragmaticii ca un curent/ o paradigma a gandirii lingvistice si semiotice are loc,

cronologic vorbind, dupa etapa dominata de gramatica generativ-transformationala; insa din punct de vedere conceptual si filosofic,

exista cel putin o etapa fundamentala (prima dintre cele 4 enumerate mai jos) care precede chiar si lingvistica stiintifica a lui Ferdinand

de Saussure.

1. Charles Sanders Peirce (1839-1914) - initiator al semioticii si al filosofiei pragmati(ci)smului

Peirce a fost1 un homo universalis al Americii moderne - chimist practicant si specialist in geodezie, exceptional

matematician si logician, dar mai cu seama initiator al teoriei generale a semnelor si 'propunator' al unei noi directii in

filosofia occidentala (directie fundamentala pentru constituirea a ceea ce astazi am numi 'the American way [of

thinking]'), intitulata initial pragmatism, ulterior2 pragmaticism. Articolele stiintifice ale lui Peirce au exercitat inca de la

aparitie o mare influenta asupra dezbaterii intelectuale din Statele Unite; insa atat ele, cat si partea ne-publicata in timpul

vietii a operei peirceiene constituie chiar si azi o provocare constanta pentru cercetatori. Iata cateva titluri fundamentale:

Intrebari privind anumite facultati pe care se presupune ca le are omul (1868), Fixarea convingerii (1877), Cum sa facem

ca ideile sa ne fie clare (1878), Ce este pragmatismul (1905), Probleme centrale ale pragmaticismului (1905).

Pentru semiotica (si, in consecinta, pentru lingvistica) ideea cea mai importanta, dintre cele lansate de catre Peirce, e cea potrivit

careia sistemele de semne in general (deci si limbajul) au drept functie fundamentala influentarea interlocutorilor in vederea

actiunii. Cu alte cuvinte, filosofia semiotica a lui Peirce justifica, mai cu seama prin maxima pragmatica (vezi infra), o noua

paradigma in teoria semnelor - iar toate contributiile la constituirea ulterioara a pragmaticii lingvistice se inscriu in linia deschisa de

catre acest ganditor: desigur ca semnele pot fi folosite, sunt folosite si la cunoasterea sau descrierea lumii, si la organizarea logiccalculatorie

a gandirii, si la comunicare - insa nici unul dintre acestea nu e rolul lor fundamental. Omul se defineste, ca fiinta

semiotica, drept un organism angajat in viitor si care participa activ, prin semnificare/ efectele provocate asupra conduitelor umane,

la configurarea practica, efectiva a acestuia.

2. Teoria (clasica a) actelor de vorbire (teoria ilocutionara) - John [Langshaw] Austin (1911-1960), John [Rogers] Searle (n. 1932)

Primul dintre acesti doi ganditori a sustinut, in 1955, un ciclu de William James Lectures la Universitatea Harvard; continutul

acestora avea sa devina cartea intitulata How to Do Things with Words3 (1962). Ideea fundamentala a acestor conferinte e cea a

iluziei descriptive care, in viziunea semioticianului britanic, a dominat pentru prea multa vreme gandirea lingvistica occidentala, si

care ar trebui contracarata prin introducerea in dezbaterea stiintifica a unei noi dihotomii lamuritoare. Iluzia descriptiva e ideea

noastra preconceputa ca limbajul (sau semnele in general) exista pentru a descrie stari de fapte din realitate si ca toate propozitiile

rostite in circumstante reale sunt sau adevarate, sau false. Aceasta viziune asupra semnelor, desi nu e complet gresita, e grav

partializanta. Pe langa enuntarile descrise mai sus (exemplificabile prin propozitia 'Afara ploua"), pe care Austin le numeste

consta(ta)tive [engl. constatives], exista si utilizari ale limbajului propozitional care nu descriu nimic si nu se supun distinctiei

adevarat/ fals, ci provoaca (sau sunt rostite cu intentia de a provoca) noi stari de fapte si 'suporta' distinctia fundamentala reusit/

nereusit [engl. felicitous/ infelicitous]. Acestea din urma sunt numite de Austin performative.

De asemenea, e foarte importanta pentru teoria austiniana distinctia intre 3 tipuri de acte pe care fiecare dintre noi le indeplineste,

simultan, de fiecare data cand vorbeste: 1) un act locutionar - a intrebuinta anumite cuvinte, in interiorul anumitor structuri

gramaticale, pentru a face referire la anumite stari de fapte din lume; 2) un act ilocutionar - a intentiona (dori) obtinerea de efecte

actionale din partea interlocutorilor; 3) un act perlocutionar - a obtine efectiv asemenea reactii/ actiuni din partea interlocutorilor.

Lingvistica si teoria semnelor trebuie sa se reorienteze, in viziunea lui Austin, dinspre domeniul actelor locutionare (singurele care

au constituit de-a lungul timpului obiectul lor de cercetare) inspre cel ilocutionar - sa devina teorie/ clasificare/ descriere a

intentiilor pe care vorbitorii le urmaresc prin utilizarea limbajului, ca si a mijloacelor & strategiilor utilizate in actele ilocutionare

reusite vs. nereusite. In ce priveste cel de-al treilea tip de acte, cel(e) perlocutionar(e), aici dat fiind faptul ca reactia efectiva a

interlocutorilor e una prin definitie libera, imprevizibila, ele nu pot constitui obiect al unei cercetari stiintifice riguroase.

Lingvistul american John Searle a preluat/ dezvoltat/ sistematizat teoria ilocutionara lansata de catre Austin, denumind-o teorie a

actelor de vorbire. Daca Austin doar solicitase ca atentia noastra sa 'vada' si dincolo de domeniul constatativelor, iar stiinta sa ia in

considerare existenta/ sa descrie functionarea performativelor, Searle generalizeaza aceasta descoperire si afirma, in principal, ca

orice rostire efectiva este, inerent, un act de vorbire. Pana si constatativele (de la Austin) sunt numite, in lingvistica lui Searle, acte

reprezentative - sunt, adica, o categorie speciala de speech acts prin care eu, ca vorbitor, ma angajez (explicit sau implicit), privitor

la adevarul descrierii discursive pe care am dat-o anumitor stari de fapte din lume4. La nivelul principiilor teoretico-metodologice,

aceasta idee (ca toate enuntarile sunt acte de vorbire) este un important pas inainte in constituirea pragmaticii, fiindca - asa cum

Searle afirma explicit - cercetarea limbajului trebuie sa fie inteleasa, de aici inainte, ca parte a teoriei generale a actiunii. Contributia

lui Searle la teoria ilocutionara merge insa mult dincolo de aceste principii; el este autorul care a specificat criteriile generale pentru

eventuala clasificare a actelor de vorbire, a furnizat o taxonomie (considerata in continuare pe deplin valabila) a actelor in 5

categorii5 si a elaborat principiile de intelegere/ interpretare a asa-numitelor acte de vorbire indirecte6 - toate acestea urmand a fi

studiate pe larg in anul III, semestrul 2 (in cadrul disciplinei Semiotica si stiintele limbajului).

Paradigme lingvistice ale secolului XX: Pragmatica