Lumea Arabă

- 622– fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina (Yathrib); Al-Medina – oraşul/cetatea

- anul 622 nu are semnificaţie doar religioasă şi doar pt arabi; e şi un moment de turnură în istoria întregii omeniri prin consecinţele majore pe care le-a avut cucerirea arabă şi expansiunea Islamului pe o mare parte a Lumii Vechi (ce moştenea civilizaţia greacă, romană, bizantină)

- sec VIII – arabii formează un imperiu uriaş: de la strâmtoarea Gibraltar, Maroc, din Spania şi Sudul Franţei până la frontierele de vest ale Chinei (751 – la Thalass – bătălie arabi-chinezi, câştigată de chinezi; 732 – Poitiers vs franci)

- iniţial, în acest spaţiu, dominaţie politică şi militară a califilor arabi + apoi s-a propagat religia islamică – înfloreşte o civilizaţie musulmană, care poate îmbrăca expresii arabe, dar şi persane, turcice

- în secolele următoare, până în Epoca Modernă, Islamul a continuat să îşi extindă frontierele, cam în toate direcţiile

• spre Africa Neagră

• în direcţia Europei Balcanice (mai ales datorită cuceririlor otomane)

• spre est, până în Asia de SE – în regiune unde azi e Bangladeshul, Malayezia, Indonezia

- azi: aprox 1 miliard jumătate de adepţi (cam un sfert din populaţia planetei); ocupă în general teritorii din zona caldă a Lumii Vechi, mai ales deşertice

PERSPECTIVA ORIENTALISTĂ

- musulmanii alcătuiesc la prima vedere un grup unitar, masiv, mai ales când sunt văzuţi din perspectiva europenilor

- această percepţie e una eronată; islamul nu este un bloc unitar; asemenea Europei, unde creştinătatea reprezintă o lume foarte diversă, cu contradicţiile sale interne

- acest punct de vedere eronat (Islamul – bloc compact) are o istorie îndelungată; pentru creştinii europeni, musulmanul a reprezentat întotdeauna principala figură a alterităţii, principalul duşman, necredinciosul, “celălalt”

- faţă de musulmani, Europa şi creştinătatea se delimitează şi îşi definesc propria identitate, propria credinţă – aceasta este marea funcţie simbolică a musulmanului

- ca orice imagine a celuilalt, această reprezentare a simplificat la maximum trăsăturile atribuite musulmanului; portretul pe care l-a conturat acestora civilizaţia europeană s-a redus la câteva prejudecăţi, clişee (cruzimea, exotismul – lume ciudată, colorată, ca în 1001 Nopţi, despotism politic; înpoiere, decadenţă – Orien – etichetă aplicată oricărei realităţi decăzute)

- mai ales din sec XIX, termenii “Orient” şi “oriental” au devenit etichetele prin care cultura europeană occidentală a identificat tot ceea ce aparţinea civilizaţiei musulmane; această manieră de etichetare a fost numită azi, de unii savanţi, orientalism sau fenomen de orientalizare – cercetătorul palestinian E.Said – “Orientalism”: orientalismul afirmă că civilizaţia occidentală ar fi superioară barbariei orientale, iar europenii ar avea misiunea de a civiliza şi de a ridica din starea de înapoiere populaţiile respective; această pretenţie de supremaţie ar justifica implicit şi dominaţia efectivă (politică, militară, economică), pe care puterile europene o exercitau asupra Orientului în sec XIX

- Said: toate studiile făcute de europeni asupra lumii musulmane au avut ascuns acest rol

EXPANSIUNEA ARABILOR ÎN EVUL MEDIU

- în primele secole ale expansiunii islamului, toate cuceririle făcute de arabi au format un ansamblu de civilizaţie relativ omogen; coerenţa sa se datora mai ales religiei islamice, care este pentru musulmani legea (sharia) – reglementare care se referă şi la viaţa de toate zilele

- pe plan politic, unitatea iniţială a lumii musulmane, care la început era condusă de un singur calif, se va fragmenta rapid în numeroase unităţi autonome demare diversitate: califate rivale, sultanate, emirate, şeicate (de mici dimensiuni) – conduse de dinastii rivale, aflate în conflicte pe tot parcursul Evului Mediu (eg: emiri aliaţi cu creştini – Harun-al-Raşid – s-a aliat cu ………………………care rivaliza cu dinastia din Spania)

- această lume atât de diversă dobândeşte o puternică notă de unitate încă de la începutul Evului Mediu din punct de vedere lingvistic: un fragment din acest uriaş imperiu iniţial, va dobândi o notă de unitate prin expansiunea limbii arabe

- încă de la început arabii s-au extins cam pe acelaşi teritoriu pe care îl ocupă azi: SV Asiei, N Africii

- expansiunea limbii arabe a pornit din patria lor originară: Peninsula Arabică – în apropiere de strâmtoarea Bab-el-Madel – Yemen

• apoi, asimilarea etnolingvistică arabă a cuprin mai întâi nordul Peninsulei Arabice, până la marginile Persiei şi Asiei Mici, cucerind Siria, Liban, Palestina, iar spre est – Mesopotamia (Irak!)

• spre apus, peste istmul Suez – a cucerit treptat tot nordul Africii, din Egipt, până la coasta Atlanticului (Marocul de azi) + 711: trec Gibraltarul – în Spania; cucerec aproape toată peninsula şi vor staţiona aici în perioada 711-1492 – în S Spaniei: Al Andaluz

• spre S, în interiorul continentului african, fie traversând Sahara, fie navigând de-a lungul coastei estice a Africii (în Oceanul Indian): în aceste regiuni, arabii nu s-au aşezat decât în număr mici – colonii izolate; au contribuit la răspândirea Isamului printre populaţiile Africii Negre, au făcut comerţ, au întemeiat oraşe (! Nu au “arabizat” zonele respective; ei erau o minoritate)

eg: sinteze – limba swahili – dialecte africane, cuvinte arabe, cuvinte engleze, cuvinte germane; nu e o limbă arabă!

Prof. Univ. Dr. Sorin Mitu, Facultatea de Istorie, UBB Cluj