Unul dintre marii cunoscători ai antichităţii, istoricul german Ed. Meyer spunea undeva ca ‘istoria veche nu este şi nu trebuie să fie altceva decât o parte a unei singure istorii, şi anume istoria generală. Faptul acesta nu ar trebui să fie niciodată uitat de cercetarea istorică, atât cea a antichităţii, cât şi cea a istoriei moderne’. Desigur că punctul de vedere a lui Ed. Meyer este, în esenţa sa, corect din punct de vedere metodologic. Nu trebuie să uităm că Ed. Meyer este autorul unei celebre Geschichte des Altertums, care îngloba tot spaţiul circummediteraneean, el fiind printre puţinii istorici care stăpânea cu egală competenţă în afara limbilor greacă şi latină şi vechile limbi orientale. Trebuie observat că, dacă din punct de vedere metodologic, acestă observaţie este valabilă, nu putem ignora că istoria antică a devenit o specialitate propriu-zisă şi dacă ea apelează – ca şi celelalte ramuri ale istoriei – la aceleaşi principii şi metode generale, ea şi-a constituit în acelaşi timp un instrumentar specific. Dar, încă odată, existenţa unui asemenea instrumnetar nu înseamnă că cel care studiază istoria antică se îndepărtează de obiectivele fundamentale ale istoriei generale. Ştiinţa istorică are un corp propriu de paradigme, ca de altfel oricare ştiinţă a spiritului. Nu trebuie uitat că aceste ştiinţe ale spiritului, ca tendinţele politice, religioase, morale şi economice ale fiecărui prezent, toate influenţând neîndoielnic reprezentările istoricului. În felul acesta se defineşte personalitatea acestuia, pentru că, în afară de gradul de cultură, de înţelegere, de capacitatea de interpretare şi sintetizare, istoricul îşi vădeşte personalitatea şi prin influenţele receptate din propria sa epocă.
În acest context, efortul de ecaminare a premiselor epocii sale istoricul trebuie să-l întreprindă, cum spunea Tacitus, sine ira et studio, pentru a putea surprinde mai profund aspectele şi conexiunile istorice care domină o epocă la un moment dat. El tebuie să le cunoască pentru a putea judeca opera predecesorilor săi şi în acelaşi timp pentru a încerca el însuşi să nu se lase cu totul influenţat de spiritul prpriei epoci, ceea ce ar putea duce la deformarea interpretării istorice.
*
Ce se înţelege prin ‘istorie veche ’ sau prin noţiunea de ‘istorie a antichităţii ’?
În general, în istoriografia românească, sub influenţa celei franceze, prin istoria antichităţii se înţelege istoria spaţiului circummediteraneean, ca care se adaugă istoria Indiei, a Chinei şi a altor civilizaţii extraeuropene. Pe de altă parte, istoriografia germană consideră că istoria antică reprezintă doar istoria spaţiului mediteraneean şi a teritoriilor învecinate ale acestuia şi care au stat cu acesta în relaţii politice şi culturale în efevtiv. Şi atunci se ridică o întrebare: trebuie să studiem şi istoria Indiei şi a Chinei sau nu? Răspunsul ar putea fi afirmativ.
Dar se ridică cealaltă întrebare: istoria Indiei şi a Chinei reprezintă o parte indestructibilă a istoriei spaţiului circummediteraneean? Tradiţia literară menţionează o solie indiană la Augustus, ca să nu mai vorbim de expediţia lui Alexandru cel Mare. Sunt unele indicii despre relaţii dintre China şi spaţiul circummediteraneean la sfârşitul antichităţii. Dar aceste sporadice contacte nu au determinat esenţial cursul istoriei spaţiului mediteraneean. Desigur că discuţia aceasta poate continua, şi cel puţin până acum nici una din marile şcoli istorice – germană ori franceză, nu a arătat că renunţă la principiile ei fundamentale.
Când se vorbeşte despre spaţiul circummediteraneean, s-ar putea naşte reprezentarea unităţii acestuia prin elementul etnic. În realitate, nu se poate vorbi de aşa ceva, ci de existenţa unor intense schimburi culturale. A mai existat un element care a făcut ca acest enorm spaţiu să fie văzut ca o unitate şi anume existenţa imperiilor universale. Această idee a constituit unitatea internă a aceatui spaţiu. Ea s-a afirmat iniţial în Orient, începând de la sumerieni, pentru a ajunge la apogeu în timpul Imperiului Roman. De altfel, ştim de la Cassius Dio, 68.69, că Traian, aflat în Orient, ar fi spus că ‘dacă aş fi fost mai tânăr aş fi înaintat şi eu către India, precum Alexandru’.
Chiar dacă nici imperiul universal al Romei nu a putut da unitate politică integrală acestui spaţiu, totuşi unitatea culturală s-a realizat, iniţial, prin hellenism şi romanizare, iar apoi prin creştinism, din aceste elemnete trăgându-şi fundamentele cultura europeană modernă.
*
Începuturile istoriei antice pot fi plasate spre sfârşitul mileniului IV î.Hr., odată cu apariţia scrierii, unul din semnele indubitabile ale civilizaţiei, toate la un loc ducând la coagularea politică a comunităţilor umane ş apariţia satului.
În egală măsură, şi sfârşitul Antichităţii este subiect de controversă. S-au propus diverse date, de exempu anul 325 d.Hr., anul în care Constantin cel Mare începe construirea noii capitale a Imperiului Roman: Constantinopolis, dată considerată, pe de altă parte, de către bizantinologi ca marcând începutul Imperiului Bizantin. S-au propus şi anii 476 ori 572 , dar şi anul 723, data bătăliei de la Poitiers, când Carol Martel i-a înfrânt pe arabi, punând capăt definitiv încercării lor de a depăşi Pirineii.
*
Istoria se desfăşoară în timp şi spaţiu. De la începuturile civilizaţiei, oamenii au încercat să ordoneze aceste elemente obiective. Au încerct să măsoare timpul plecând de la observaţiile cele mai simple , ajungând până la cele mai complicate sisteme, precum cele de astăzi. Din acest efort s-a născut cronologia. Cronologia trebuie să rezolve două probleme, respectiv ceea ce se numeşte cronolgia relativă şi cronologia absolută.
Cronologia relativă înseamnă punerea în relaţie a două sau mai multe evenimente. Aşa de exemplu, bătăliile de la Plataiai şi Mykale sunt puse în relaţie cu geneza Ligii maritime attico-delice . Relaţia cronologică dintre ele rezultă din faptul că aceste bătălii sunt premisele istorice ale întemeierii Ligii. Un alt exemplu este Liga de la Corint , sub hegemonia lui Filip al II –lea al Macedoniei, a avut drept consecinţă războiul panhellenic antipersan, plănuit de acesta şi purtat apoi de către Alexandru cel Mare.
Cronologia absolută reprezintă fixarea distanţei dintre evenimentul în cauză cu momentul în care se află istoricul care-l studiază, ceea ce presupune apelul la modalităţi tehnice de măsurare a timpului: zile, luni, ani. Dificultatea majoră rezidă în realizarea concordanţei dintre sistemele antice şi cele actuale de măsurare a timpului.
Cronologia actuală se întemeiază pe calendarul gregorian, introdus în anul 1582 în locul calendarului iulian, realizat din ordinul lui C. Iulianus Caesar de către astronomul alexandrin Sosigenes şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 45. ambele calendare socoteau anul de 365 zile, plus un a bisect.
Pentru perioada anterioară a existat un mare număr de calendare pe baza lunisolară. Se evidenţiază în mod deosebit calendarul egiptean, care constituie, prin intermediul celui iulian, chiar baza calendarului gregorian. Revărsarea Nilului corespunde cu apariţia la jumătatea jumătatea lunii iunie a stelei Sirius. De altfel, egiptenii numeau acest astru ca “aducătorul Nilului”. Observarea de către egipteni în timp a acestui fenomen a dat o medie de 365 zile între două apariţii ale amintitei stele.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
