Ideea Europeană

1. Iubirea ca fundament al unitatii europene

În eseul sau Caracteristicile iubirii, José Ortega y Gasset spune ca iubirea "e un act centrifug al sufletului care se de¬plaseaza catre obiect într-un flux constant si-l învaluie într-o sustinere calda, unindu-ne cu el si afirmându-i, cu promp¬titu¬dine si e¬fica¬cita¬te, fiinta" [1].

Desigur, iubirea fusese teoretizata în Europa înca în anti¬chitatea pagâna greco-romana [2]. Dar cel care a impus o noua conceptie asupra iubirii a fost crestinismul. Desi sinteza a vechii religii ebraice si a filosofiei eleniste, crestinismul a izbutit sa devina o sinteza profund europeana. Practic, crestinismul este, probabil, fundamentul spiritual al unitatii europene.

De aceea, istoria Europei poate aparea ca istoria cresti¬nis¬mului, iar aceasta poate fi interpretata ca o istorie a iubirii. Într o prima perioada, cea de pâna la Marea Schisma (1054), a fost într-o continua, desi imprevizibila, expansiune. Ea a con¬dus la cucerirea treptata a pagânatatii nordice, germane si scan¬di¬nave, dar, pe de alta parte, s-a soldat totusi cu pierderea Afri¬cii. În acest fel, arealul crestinatatii urma sa se suprapuna, în cele din urma, cu Europa, printr-o deplasare spre nord si un abandon partial ý si involuntar ý al bazinului mediteranean, leaganul lumii antice si al clasicitatii greco-romane.

Dupa schisma si pâna la 1453, când turcii cuceresc Con¬stan¬tinopolul, definitivându-si asezarea în Europa, se contu¬reaza cele doua modalitati majore ale crestinismului: cea apu¬seana si cea rasariteana. În acest ragaz de timp, când însasi lumea crestina este amenintata de vehementa razboinica a ma¬ho¬me¬danismului, se dezvaluie amplu fragilitatea si limitele interne împotriva carora crestinismul are de luptat. Nu e vorba doar de lupta, de confruntarea pentru suprematie spirituala a celor doua învestituri religioase supreme, cea romana si cea bizan¬tina. Dar se contureaza chiar si în sânul bisericii apusene o schisma care va opune papilor de la Roma pe papii de la Avig¬non (1309-1418). E un timp de criza, care obliga la rede¬finiri si nuantari si care indica limpede pluralitatea optiunilor din interiorul aceleiasi biserici. Faptul ca nu e vorba ý neaparat, sau numai ý de optiuni doctrinare, ci si de un joc politic, nu schim¬ba nimic din valabilitatea acestei constatari. Începând de acum, crestinismul e silit sa învete sa coexiste cu sine însusi. Faptul va avea o importanta considerabila în timp, deoarece pe termen lung va conduce la o redefinire a iubirii si ca toleranta în raport cu alteritatea.

Dupa 1453, într-o perioada care se va întinde pâna la Revo¬lutia Franceza (1789-1815), crestinismul oriental învata sa su¬pra¬vietuiasca si chiar sa se consolideze în conditiile supra¬pu¬nerii unei dominatii politice pagâne ý cea otomana ý care în Balcani va dura pâna în secolul XIX. În Occident, în sec. XVI, biserica va fi zguduita profund de provocarile înnoitoare ale Reformei, al caror impact se va propaga pâna în Rasarit. Papa¬litatea va reactiona, remodelându-si discursul si redimensio¬nân¬du-l în conformitate cu necesitatile acestui dialog. În pofida seismului, religiozitatea crestina va câstiga prin interiorizarea superioara de catre credinciosi, printr-o efervescenta culturala remarcabila si, nu în ultimul rând, prin asumarea acestei noi convietuiri.

Perioada urmatoare, de la Revolutia Franceza pâna la holo¬caustul nazist, a fost una la fel de dramatica. În timp ce acasa, o data cu iluminismul, se nastea o ideologie laica, întemeiata pe cultul Ratiunii, a carei purtatoare era elita intelectuala si care parea sa ameninte crestinismul în însusi temeiul sau, în afara Europei, aceeasi elita burgheza intrepida se angaja în cucerirea si dominarea altor parti ale lumii (Africa, Asia), afirmând ca ideologie însusi crestinismul. Nu e astfel de mirare ca ultimele doua razboaie civile europene s-au extins dincolo de limitele continentului, cuprinzând în vâlvataile lor practic întreaga lu¬me, si nici ca, acasa, s-a putut ajunge la cele mai teribile acte de intoleranta împotriva semenilor de rase diferite. Acest timp a dezvoltat poate cea mai adânca contradictie în interiorul bise¬ricii crestine, dezvaluind ceea ce Joseph Mitsuo Kitagawa era tentat sa considere o manipulare a religiei lui Christos în folosul alteia, subterane: cea europeana.

Perioada postbelica e caracterizata prin tendinta spre tole¬ran¬ta religioasa si ecu¬menism, inaugurata programatic de Con¬ci¬liul Vatican II si con¬ti¬nuata cu daruire prin activitatea papei Ioan Paul al II-lea. Se constata însa si un nou val de confruntari cu Islamul, ale carui puncte fierbinti par sa fie Algeria, fosta Iugoslavie si Cecenia.

Privita astfel, istoria Europei ne apare ca povestea unei iubiri disputate si mereu în curs de redefinire; uneori atingând pâna si cele mai dramatice abisuri, dar revenind mereu, cu o incon¬testabila forta.

2. Ideea de libertate în Europa

Studiind, într-unul din cursurile sale universitare, Evolutia ideii de libertate [3], Nicolae Iorga trece în revista toate epocile istorice, sfârsind cu secolul XIX. Practic, cu exceptia primului capitol ý dedicat Orientului ý istoricul vorbeste integral despre evolu¬tia conceptului de libertate în Europa. E firesc ca istoricul sa fi procedat astfel, câta vreme unul dintre principalele titluri de glorie europeana este acela de a fi construit o civilizatie a Liber¬tatii.