Curs Arheologie

Înainte de a începe excursul nostru, câteva precizări sunt necesare. Atunci când am împărţit istoria cercetării timpurilor preistorice în două evuri, cel al mitului şi cel al metodei, am avut în gând diviziunea profundă dintre două atitudini faţă de zorii umanităţii.

În primul caz, istoria structurată mitic presupune o percepţie deductivă şi apriorică asupra începuturile omenirii, plasată în cadrul mitului, legendei şi experienţei exemplare. „Creaţia rezolvată de miturile originare, absenţa percepţiei uriaşei profunzimi a timpului, etnocentrismul şi misterul unei lumi în care limitele dintre natural şi supranatural se pierd în hotarele geografice - caracterizează în egală măsură imaginea omului la echimoşi, la australieni ca şi la exploratorul din Evul Mediu, variabilă în spaţiu dincolo de orice coerenţă biologică, dar stabilă într-un timp fără profunzime” (Leroi-Gourhan 1983: 38). În majoritatea absolută a situaţiilor, „preistoria” coincide unei „vârste de aur” plasate în illo tempore, o condiţie perfectă a umanităţii, pe care devenirea istorică nu face decât să o degradeze. Păstrată în memoria colectivă sub forma miturilor cosmogonice şi ale eroilor fondatori, preistoria nu putea deveni un obiect de studiu: ea era în întregime „cunoscută”.

Intrând în evul metodei, vom regăsi o preistorie cu un sens fundamental schimbat, cel de episod aflat la baza unei istorii înţelese ca serie de acumulări culturale (somatice, tehnologice, morale). Ea devine, prin urmare, un obiect de studiu în sine, tratat empiric, menit a completa cunoaşterea acestui progres colectiv al umanităţii cu date precise: o preistorie doar vag cunoscută, dar despre care se pot afla în permanenţă mai multe.

Trecerea de la un ev la altul nu s-a petrecut întotdeauna de o manieră lentă şi cumulativă. Dacă, în istoria arheologiei, viziuni raţionale, care afirmă limpede semnificaţia istorică a obiectelor păstrate în sol, apar încă din antichitate, nu este mai puţin adevărat faptul că majoritatea contemporanilor acestor minţi lucide vedeau în respectivele obiecte mai degrabă mărturiile activităţii unor misterioase fiinţe imaginare, sau rezultatul jocului naturii. Ba chiar şi aceste spirite agere se vedeau nevoite să-şi traducă observaţiile în limbajul paradigmatic al epocii lor şi să încerce să insereze necunoscutele cu cadrul de certitudini acceptat.

Pentru ca arheologia să capete forma sa actuală, ea a trebuie să se desprindă, pe rând, de mit şi de tradiţia scrisă. Abia atunci monumentele sale încep să vorbească prin ele însele şi capătă semnificaţia cu care ne-am obişnuit astăzi, cele de urme materiale ale trecutului omenesc. Şi tot atunci apar mijloacele de a traduce mesajul trecului material, metodele proprii arheologiei. Această serie de achiziţii va fi opera exclusivă a Europei moderne şi se deschide odată cu Renaşterea.

Însă drumul spre această umanitate studiată cu obiectivitatea ştiinţifică a istoricului a presupus ca arheologia să se deprindă şi de matca sa istorică, anticarismul, pe care îl dezmoşteneşte fără regrete. După cum prea bine ştim, anticarismul există şi astăzi, ca şi obiceiul jefuirii siturilor arheologice. Deosebirea dintre anticarul de azi şi arheolog este esenţială, pentru că arheologul nu caută în colecţiile sale nici plăcerea estetică, nici calitatea, nici exemplaritatea. Mai mult, poate ajunge să dispreţuiască frumuseţea unei statui, pentru că aceasta atrage asupra sa o atenţie nemeritată, ecranând alte mărturii, mult mai semnificative istoric.

Sunt evocatoare, în acest sens, câteva observaţii ale eminentului istoric P. Veyne: “Un arheolog, cunoştinţă de-a mea, pasionat de meseria lui şi istoric priceput, se uită la tine cu milă dacă îl feliciţi că a găsit într-o săpătură o sculptură care nu este rea; refuză să exploreze siturile vestite şi susţine că din săpăturile sale într-o groapă de gunoaie se învaţă mai multe; doreşte să nu găsească vreodată vreo Venus din Milo, deoarece, spune el, ea nu ar aduce nimic cu adevărat nou, arta fiind «o plăcere în afara muncii». Alţi arheologi împacă meseria şi estetismul, însă o fac mai curând datorită apropierii personale dintre cele două puteri decât printr-o unitate de esenţă. Adjectivul preferat de arheoogul meu, adversar al frumosului, este cuvântul esenţial pentru genul istoric: «Este interesant». Acest adjectiv nu se foloseşte când este vorba de o comoară, de bijuteriile Coroanei...” (Veyne 1998: 66-7).

În contrast, anticarul alege obiecte singulare, a căror preţiozitate este dată de exotismul formei, de o ambiguă uzură şi de faptul că amintesc vag de o lume dispărută. Anticarismul nu este atât un capitol din istoria arheologiei, cât mai degrabă unul din preistoria ei: el a rămas egal cu sine până astăzi, lipsit de metodă, de un proiect de cunoaştere, de o finalitate socială, afară de plăcerea sterilă - şi nu rareori rapace - a câtorva spirite. Iar dacă vechiul anticarismul a depăşit ocazional aceste criterii, el era deja arheologie.

Este important să reţinem această diferenţă de calitate dintre anticarism şi arheologie, căci istoriile arheologiei sunt de multă vreme obişnuite să înserieze săpăturile şi colecţiile anticarilor, ca pe un capitol natural în dezvoltarea disciplinei. Deşi aceste achiziţii nu pot fi negate - noi înşine vom încerca să le parcurgem pe cele mai importante -, trebuie subliniată diferenţa enormă dintre demersurile anticarilor şi practica arheologică modernă: colecţionarea de artefacte sau, eventual, de simple materii prime, nu poate fi echivalată cu înţelegerea acestor obiecte drept surse de cunoaştere a oamenilor din trecut, şi cu atât mai puţin cu încercarea de a dezvolta un cadru explicativ potrivit. Acestea din urmă sunt trăsături proprii arheologiei moderne (Thomas 2004: 18).

Curiozitatea arheologului este, aşadar, omnivoră şi ambiţioasă: recuperând ansambluri integrale de artefacte, înregistrând scrupulos contextele de descoperire, el oferă materiale pentru scrierea istoriei. Nu cercetează şi nu păstrează pentru sine, în casete, vestigiile înaintaşilor proprii. El oferă consumului public rezultatele unui demers acribic, profesionist. Viziunea sa asupra omului trecut este, dacă vreţi, rece şi obiectivă. Dacă lăsăm deoparte declaraţiile uşor patetice ale firilor mai sensibile, arheologul nu se identifică emoţional cu obiectul lui de studiu, omul din trecut, ci raţional, în încercarea de a-l înţelege. Desigur, deosebirea de atitudine dintre arheolog şi anticar a cunoscut o lungă gestaţie. Anticarismul are o lungă istorie, arheologia este o ramură ştiinţifică tânără, care a dezavuat colectarea anticaristică şi i-a substituit nişte obiective de cunoaştere diferite. În particular, cercetarea preistoriei va juca un rol hotărâtor în configurarea înţelesului actual al arheologiei ştiinţifice.