Patrimoniul este elementul de baza sub aspect material, care a permis manastirilor romanesti sa-si indeplineasca functiile de baza: religioasa si sociala. Pentru a patrunde in esenta acestei componente indispensabile activitatii unei fundatii religioase, sunt necesare unele precizari de ordin terminologic, motiv pentru care am apelat la dreptul bisericesc, pentru a nu crea anumite confuzii in abordarea acestui subiect.
In opinia lui Gh. A. Arghiropol, atunci cand vorbim de patrimoniul bisericesc trebuie invocate cele doua intelesuri ale termenului: juridic - reprezinta totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care le are o persoana (juridica, cu sens de institutie - n.n.), susceptibile de a fi evaluate in bani; economic - reprezinta ceea ce ramane dupa ce din valoarea baneasca a drepturilor s-a scazut valoarea baneasca a datoriilor. Potrivit acestei interpretari, termenul de patrimoniu bisericesc este sinonim cu cel de avere bisericeasca, prin care trebuie sa se inteleaga totalitatea bunurilor care formeaza proprietatea unei biserici [1, p. 29-30].
Intr-o lucrare recenta despre administratia bisericeasca parohiala, Ioan N. Floca si Sorin Joanta, ajung la o definitie similara a patrimoniului bisericesc. In opinia lor, patrimoniul parohiei cuprinde totalitatea bunurilor, a averii parohiei si a drepturilor privind aceste proprietati. Bunurile, la randul lor, pot fi impartite in mai multe categorii [2, p. 125].
Patrimoniul detinut de o manastire romaneasca medievala este organic legat de domeniul ei. In acceptia actuala a termenului, domeniul clasic occidental avea o structura economico-sociala si o organizare complexa. El era format din rezerva senioriala si pamanturile taranilor dependenti. Rezerva senioriala cuprindea curtea cu resedinta stapanului si pamanturile de aratura, livezi, vii, fanete, padure, helesteie naturale sau amenajate, pamanturi neprelucrate etc., constituind partea de domeniu valorificata direct de catre calugari cu ajutorul taranilor dependenti si ale caror produse le apartineau in intregime. In izvoarele latine ale epocii rezerva apare sub denumirile de terra indominicata, dominicum, care indica stapanirea ei directa de catre stapanul domeniului (dominus) [3, p. 69-74]. Un domeniu feudal nu intotdeauna forma o unitate economica inchisa in care exista diferite ramuri de productie, insa ca structura un domeniu laic nu se deosebea esential de cel manastiresc.
In literatura de specialitate s-au purtat discutii in legatura cu caile de formare a ,,domeniului feudal", in special a celui laic, structura si existenta in Tarile Romane a rezervei senioriale. Unele studii indica faptul ca ,,domeniul feudal" apare inainte de intemeierea statelor romanesti Tara Romaneasca si Tara Moldovei sub forma proprietatii de mostenire (ocina), se consolideaza si se dezvolta in secolul al XV-lea in rezultatul aservirii obstilor satesti si al daniilor domnesti. Conform acestei opinii in secolul al XVI-lea cresterea domeniului este legata de intensificarea relatiilor marfa-bani, cresterea pietei interne, proces stimulat de extinderea suprafetelor cu culturi cerealiere pe marile domenii, ca rezultat al solicitarii acestui produs pe piata externa. Structura domeniului feudal in Tarile Romane este asemanatoare modelului occidental, prezentat mai sus [4]. In privinta rezervei senioriale polemica a fost centrata pe secolul al XV-lea, deoarece, in opinia unor cercetatori, rezerva senioriala nu a existat in acest veac si ca urmare a acestuia fapt, n-a existat nici clasa agricola. Ea va aparea abia in secolul al XVI-lea, fiind legata de transformarile in structura economie romanesti [5]. Alti istorici, dimpotriva, au demonstrat ca rezerva senioriala a existat in acest secol in spatiul extracarpatic ca si in alte tari [6]. In unul dintre ultimile studii care abordeaza problema structurii domeniului in spatiul extracarpatic, Manole Neagoe infirma ideile emise de istoricii amintiti in acest context, sustinand ca metoda comparativ-istorica trebuie folosita cu discernamant pentru a evita erorile prezente in unele studii, care in mod direct au transpus modelul clasic al domeniului occidental asupra realitatilor socio-economice romanesti. Autorul conchide ca ,,rezerva feudala" in Tarile Romane apare abia spre sfarsitul secolului al XVIII-lea - inceputul secolului al XIX-lea [7, p. 120-133].
CAPITOLUL I Structura domeniului manastiresc
In stadiul actual al cercetarilor nu putem afirma cu certitudine ca asa-numita ,,rezerva feudala" a lipsit totalmente de pe domeniul romanesc in secolele XIV-XVI, dar nici sa acceptam, fara anumite rezerve, teza despre existenta ei in forma clasica apuseana. Mai indicat in acest context si la nivel de ipoteza, ar fi o pozitie conciliatorie, care ne face sa admitem faptul ca prezenta consemnata documentar a poienilor, branistilor, viilor etc., in cazul exploatarilor agrare realizate de catre manastiri cu ajutorul taranilor dependenti ar fi un indiciu al prezentei acestui element in structura marelui domeniu manastiresc, insa redus ca proportii in secolele XIV-XVI comparativ cu pamanturile taranilor. Totodata, afirmatia este intarita de prescriptia canonica recomandata clerului regular de asi petrece viata in studiu, meditatie si munca ceea ce admite participarea calugarilor la lucrarile agricole.
Pentru comparatie mentionam ca centrul rezervei senioriale si al unui domeniu boieresc il constituia resedinta stapanului, denumita ,,casa'" sau ,,curtea" lui, ambii termeni folositi in aceeasi masura in Moldova, in timp ce in Tara Romaneasca se intalneste doar ultimul [8, p. 257]. Curtea era formata dintr-un complex de cladiri: locuinta stapanului, capela, case ale slugilor, ateliere pentru mestesugurile casnice ale domeniului, bucatarie, brutarie, pivnita, magazii, hambare, grajduri, staule s.a. Complexul curtii senioriale era inconjurat
1. Achim, V., Tiganii in istoria Romaniei, Bucuresti, 1997.
2. Adalbert, Ch., Situatia juridica a tiganilor din Ardeal, Bucuresti, 1933.
3. Alzati, C., in inima Europei (Studii de istorie religioasa a spatiului romanesc), Cluj-Napoca,
1998.
4. Andreescu, St., Istoria romanilor: cronicari, misionari, ctitori, Bucuresti, 1997.
5. Arghiropol, Gh. I., Ce se intelege prin averea bisericeasca, Bucuresti, 1946.
6. Aron, R., Introducere in filosofia istoriei, Bucuresti, 1997.
7. Bals, Gh., Bisericile lui Stefan cel Mare, Bucuresti, 1926.
8. Bals, St., Nicolescu, C., Manastirea Neamt, Bucuresti, 1958.
9. Bals, St., Nicolescu, C., ManastireaMoldovita, Bucuresti, 1958.
10. Barbu, D., Bizant contra Bizant, Bucuresti, 2001.
11. Badarau, D., Caprosu, I., Iasii vechilor zidiri, pana la 1821, ed. a V-a, Iasi, 2007.
12. Balan, I., Vetre de sihastrie romaneasca (secolele IV- XX), Bucuresti, 1982.
13. Balan, I., Patericul romanesc, Galati, 1998.
14. Berechet, St., Istoria vechiului drept romanesc, p. I, Iasi, 1934.
15. Berechet, St., Dreptul vechilor nostri ierarhi la judecarea mirenilor, Bucuresti, 1938.
16. Bezviconi, Gh., Calatori rusi in Moldova si Muntenia, Bucuresti, 1947.
17. Bilciurescu, C., Monastirile si bisericile din Romania, Bucuresti, 1890.
18. Bloch, M., Les caracteres originaux de l'histoire rurale francaise, Paris, 1931.
19. Bloch, M., Societatea feudala. Clasele si carmuirea oamenilor, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1996,
1998.
20. Bloch, M., Pledoarie pentru istorie, Cluj-Napoca, 2007.
21. Boldur, A., Istoria Basarabiei, Bucuresti, 1940.
22. Bota, I. M., Istoria bisericii universale si a bisericii romane, Cluj-Napoca, 1994.
23. Botezatu, M., Apele in viata poporului roman, Bucuresti, 1984.
24. Bran, C. F., Dreptul canonic oriental, vol. I, Lugoj, 1929.
25. Braudel, F., Structurile cotidianului: posibilul si imposibilul, vol. I-II, Bucuresti, 1984.
26. Braudel, F., Mediterana si lumea mediteraneana in epoca lui Filip alII-lea, Bucuresti, 1986.
27. Bratianu, Gh. I., Adunarile de stari in Europa si Tarile Romane in Evul Mediu,
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
