Istoria Artelor

I. ISTORIA NOŢIUNII DE ARTĂ

1. Concepţiile vechi despre artă

Termenul „artă” provine din latinescul ars, însemnând acelaşi lucru cu grecescul techne. Dar nici unul dintre aceşti termeni nu are semnificaţia contemporană a noţiunii de artă. Ei desemnau mai degrabă pricepere, iscusinţa de a lucra un obiect oarecare, precum şi ştiinţa de a comanda o armată, de a măsura un câmp, de a convinge pe ascultători. Priceperea constă în cunoaşterea regulilor, deci nu există artă fără reguli, fără prescripţii. Efectuarea unui obiect numai după inspiraţie sau fantezie, fără a respecta anumite reguli, era contrariul artei. Astfel, poezia, despre care grecii considerau că e inspirată de muze nu era considerată drept artă. Platon, de exemplu, în dialogul său Gorgias, scria că „munca iraţională nu se poate numi artă”.

Arta în antichitate, dar şi în Evul Mediu, cuprindea nu numai artele frumoase, ci şi meseriile şi o parte dintre ştiinţe. Acele arte ce presupuneau un efort intelectual erau numite liberale, adică libere de orice efort fizic, iar cele ce presupuneau o muncă fizică erau denumite vulgare, adică obişnuite. În Evul Mediu, acestea din urmă se numeau mecanice. În ceea ce priveşte aprecierea acestor arte, cele liberale erau considerate superioare. Pictura şi sculptura presupuneau un efort fizic şi erau considerate arte vulgare.

În Evul Mediu artele liberale cuprindeau gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Între artele mecanice se regăsesc arhitectura şi arta teatrului.

2. Prefacerile din epoca modernă

Şi Renaşterea a păstrat noţiunea clasică a artei, dar a procedat la separarea artelor frumoase de meserii şi de ştiinţe şi la ataşarea poeziei în sfera artelor.

Marsilia Ficino, îndrumătorul academiei platoniciene din Florenţa, a inclus în artele liberale arhitectura şi sculptura pornind de la ideea că factorul de legătură între arte este muzica, deoarece aceasta, în sens larg, se referea la tot ce se afla în slujba muzelor.

Un alt gânditor, Giovanni Pietro Capriano, în a sa poetica din 1555, Despre adevărata artă poetică folosea sintagma „arte nobile”. Aici intrau poezia, pictura şi sculptura pentru că ele se adresează simţurilor noastre cele mai nobile.

În secolul al XVI-lea, Francisco da Hollanda, vorbind despre artele plastice, folosise întâmplător expresia de „arte frumoase” („boas artes”, în portugheză). Această expresie, care nouă ni se pare firească, n-a fost acceptată imediat.

În anul 1744, Giambattista Vica propusese denumirea de „arte plăcute” şi în acelaşi an James Harris propunea pe aceea de „arte elegante”. Denumirea de arte frumoase apare trei ani mai târziu, în 1747, la Charles Batteux. Acesta enumera cinci arte frumoase: pictură, sculptură, muzică, poezie şi dans, precum şi două ce le erau apropiate: arhitectura şi elocvenţa.

De la mijlocul secolului al XVIII-lea nu mai încăpea nici o îndoială că meseriile sunt meserii şi nu arte. Atunci semnificaţia termenului „artă” s-a schimbat, sfera lui s-a redus, ajungând să cuprindă numai artele frumoase. S-a păstrat doar numele de artă şi s-a născut o noţiune nouă. Denumirea de „arte frumoase” s-a referit doar la artele plastice, nu şi la muzică sau poezie.

Ultimul cuvânt în problema artei, în secolul al XVIII-lea, l-a avut Kant. În Critica puterii de judecare el separa artele în mecanice şi estetice şi apoi în plăcute şi frumoase. La rândul lor, artele frumoase sunt separate în arte ale adevărului şi arte ale aparenţei. Printre primele intră arhitectura, iar printre celelalte pictura. Le mai împărţea şi în arte ce operează cu obiecte existente în natură şi altele operând cu obiecte create de arta însăşi. Pornind de la ideea că există trei moduri de expresie şi de comunicare a gândirii şi a sentimentelor, şi anume, cuvintele, sunetele şi gesturile, Kant consideră că acestora le corespund trei genuri de arte frumoase. Astfel poezia şi elocvenţa se slujesc de cuvinte, muzica de sunete, iar pictura, sculptura şi arhitectura de gesturi.

La generaţia ce a urmat după Kant s-au conturat mai multe clasificări apriorice ale artelor. Schelling clasifica artele după criteriul raportului lor faţă de infinit, iar Schopenhauer le raporta la voinţă.

După opinia lui Hegel, artele se împărţeau în simbolice, clasice şi romantice. El nu se călăuzea după speciile artelor, ci după stilurile ce se manifestă succesiv în cadrul diverselor specii.

În secolele al XIX-lea şi al XX-lea arta a fost mereu concepută în mod larg, aşa încât noţiunea nu include numai cele şapte arte ale lui Batteux, ci şi fotografia, filmul, diversele obiecte uzuale, artele mecanice, utilitare, aplicate.

3. Discuţii despre sfera şi conţinutul artei

În prima jumătate a secolului al XIX-lea a apărut formula „artă pentru artă pentru artă”. Filosoful Victor Cousin, într-un curs universitar din 1818, spunea: „În natură şi-n artă frumosul are legătură numai cu el însuşi. Arta nu-i o unealtă, ci are propriul său ţel.” Se proclamă astfel existenţa scopurilor exclusiv estetice ale artei.

De-a lungul timpului artei i s-au impus şi alte exigenţe: profunzimea şi conţinutul de idei, înţelepciunea şi nobleţea trăirilor. Plotin cerea ca arta „să amintească esenţa autentică”, Michelangelo – „să deschidă zborul spre cer”, Hegel credea că arta e „cunoaşterea legilor spiritului”. André Malraux socotea drept artă numai arta „mau”, durabilă, „biruitoare” a timpului, însemnând ceva mai mult decât plăcere şi distracţie, aceea care posedă „vocaţie, transcendenţă”, aşa cum spunea A. Koestler.

Imprecizia noţiunii de artă este creată şi de alte aspecte discutabile: a. arta include sau nu literatura; b. e înţeleasă fie ca operă, fie ca iscusinţa de a produce opera; c. când se vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi unică, având multe variante, când se pretinde că sunt tot atâtea arte câte variante. Aşa că nu există un consens în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de artă, iar căutările în direcţia definirii ei nu oferă un rezultat satisfăcător. Dificultatea constă în a descoperi acele trăsături caracteristice care despart arta de alte activităţi şi creaţii ale omului.

a. Trăsătura caracteristică a artei e faptul că produce frumosul; aceasta e definiţia clasică, aplicată cu începere din secolul al XVIII-lea. Ideea legăturii dintre artă şi frumos e foarte veche. „Serviciul muzelor – scria Platon în Republica – trebuie să ducă la îndrăgirea frumosului.”

Această definiţie trezeşte astăzi oarece îndoială şi datorită faptului că frumosul nu e un termen univoc.

b. Trăsătura caracteristică a artei e faptul că redă realitatea. Socrate definea pictura ca reproducere a obiectelor vizibile. În Tratatul despre pictură, Leonardo socotea drept „cea mai demnă de laudă, pictura care înfăţişează cu cea mai mare exactitate obiectul reprezentat.”

Definiţia artei ca imitaţie, cândva foarte preţuită, astăzi e numai o amintire istorică.