Utilizarea Terenurilor

INTRODUCERE

Mediul înconjurător este alcătuit din o serie de componente naturale, cum sunt: aerul, apa, vegetaţia şi fauna, relieful, litologia şi solul, ce acţionează ca un tot unitar. Lor li se adaugă componentele create sau modificate de activitatea omului. Toate aceste componente se află în strânsă interacţiune, determinând echilibrul ecologic şi condiţiile de viaţă, precum şi condiţiile de dezvoltare ale comunităţilor societăţii umane.

Componentele naturale, prin proprietăţile lor, realizează ecosistemul terestru, care se află într-un echilibru dinamic, realizat în decursul timpului. Solul are un rol fundamental, fiind una dintre resursele naturale care condiţionează dezvoltarea economico-socială a societăţii. Contribuţia solului este esenţială în asigurarea alimentelor şi altor materii necesare populaţiei pentru traiul de zi cu zi, ca şi pentru dezvoltarea economiei. Păstrarea sau chiar îmbunătăţirea calităţii acestora este o cerinţă actuală stringentă care trebuie realizată prin echilibrarea şi armonizarea posibilităţilor pe care le oferă mediul ambiant cu cerinţele omului.

Solul, găsindu-se la contactul dintre litosferă, atmosferă şi biosferă, este o verigă în ciclurile şi fluxurilor dintre geosfere, dar mai ales la fluxul de energie, circuitul apei şi circuitul elementelor nutritive. Solul a acumulat în decursul timpului energie şi nutrimente, astfel că el constituie un valoros depozit de energie, apă şi nutrimente de care au nevoie plantele în dezvoltarea lor.

Integrat în natură, omul s-a adaptat acesteia sau a modificat mediul într-o oarecare măsură. Dacă la început modificările au fost neînsemnate, treptat ele au devenit mult mai ample. El foloseşte tot mai mult forţe ale naturii şi bogăţii ale acesteia, depăşind unele constrângeri ale naturii legate de cultivarea solului, dar nu poate deveni independent de ea. Dimpotrivă, pe măsură ce progresează, omul depinde tot mai mult de resursele naturale, de cunoaşterea lor şi căilor de utilizare adecvată, de regenerare sau reciclare a acestor resurse. Omul trebuie să respecte legile naturii, pentru că încălcarea lor se întoarce asupra lui ca un bumerang şi se soldează cu eşecuri.

Dezvoltarea industriei, transporturilor, agriculturii, silviculturii, urbanismului etc., determinată de necesitatea asigurării cerinţelor progresului societăţii umane, a ignorat o serie de fenomene secundare care generează efecte nocive imediat sau pe termen mai îndepărtat asupra mediului înconjurător. Drept consecinţă a apărut deteriorarea, contaminarea sau poluarea aerului, apei sau solului. O situaţie mai aparte o are solul, pentru că el acumulează efectele şi nu poate fi înlocuit sau primenit. Acest fapt produce pagube economiei prin diminuarea producţiei sau deprecierea calităţii, afectând apoi animalele şi în final omul.

Viaţa pe Terra este menţinută prin regenerare, prin recircularea substanţelor în cazul circuitelor naturale. Energia necesară regenerării fiinţelor vii, ca şi a desfăşurării altor procese este asigurată pentru miliarde da ani de către Soare.

Criza mediului, ce este tot mai evidentă, este determinată de perturbarea sau distrugerea circuitelor normale ale substanţelor în natură. Sistemul ecologic al Terrei este bine echilibrat de interacţiunile dintre fiinţele vii şi dintre aceste şi mediul lor abiotic. Schematic, acest sistem ecologic are câteva verigi:

• producerea de substanţe organice de către plante cu ajutorul energiei solare, plecând de la materia anorganică luată din sol şi aer;

• consumul de substanţe organice, ca hrană pentru om şi alte vieţuitoare;

• acumulare de dejecţii sau diferite substanţe organice moarte;

• descompunerea de către bacterii, ciuperci etc. a rămăşiţelor organice în compuşii lor anorganici iniţiali, care pot să reintre într-un nou ciclu de producere de substanţe organice.

Menţinerea acestor circuite în natură face ca viaţa să decurgă în mod continuu pe Terra. De aici rezultă necesitatea de a se exploata sau folosi cu multă chibzuinţă cantitatea de substanţe existente şi de a o reintroduce mereu în noi circuite.

Activitatea de producţie industrială are ca rezultat, printre altele, producerea de deşeuri care scapă circuitelor ecologice. Pentru aceasta este necesar crearea unui flux tehnologic asemănător ciclului ecologic, acesta având mai multe verigi:

• producerea de bunuri pornind de la materii prime primare;

• utilizarea de bunuri de către om;

• acumularea de deşeuri, în parte exploatabile ca materii prime secundare;

• tratarea deşeurilor cu ajutorul unor procese tehnice sau biologice pentru obţinerea de noi produse sau noi materii prime secundare.

Se realizează astfel o utilizare şi reutilizare a deşeurilor, fapt care înseamnă o mai bună gospodărire a resurselor Terrei, precum şi reducere a consumului de energie şi materii prime, ca şi o reducere de a cantităţii de deşeuri. Adesea sunt realizate deşeuri într-o cantitate atât de mare încât nu mai pot fi recirculate. În consecinţă, prin acumularea lor se va ajunge la degradarea mediului ambiant, dacă nu se iau măsuri corespunzătoare. De asemenea, trebuie rezolvată problema deşeurilor neutilizabile, unele dintre ele fiind extrem de nocive.

Prin utilizarea terenurilor (land use, în engleză) se înţelege orice intervenţie umană ciclică sau permanentă pentru satisfacerea nevoilor omului asupra resursei, naturale sau artificiale, cunoscute sub denumirea de teren. Este deci o acţiune a omului asupra ecosistemelor terestre naturale, desfăşurată sistematic, cu scopul de a obţine beneficii sau servicii. Omul devine parte inerentă a ecosistemului terestru şi acţionează astfel ca să-l dirijeze, să-l folosească în avantajul lui.

Utilizarea terenului implică întotdeauna o arie specifică, astfel că poate fi considerată ca un concept geografic, cu atât mai mult cu cât în diferite regiuni din variate zone naturale se ajunge la diferite modele spaţiale de utilizare a terenurilor. Aceste modele spaţiale sau teritoriale rezultă de fapt din diferite raporturi care se stabilesc între necesitatea omului de a acţiona asupra terenurilor pentru procurarea celor necesare pentru trai în condiţii cât mai avantajoase, pe de o parte, şi accesibilitatea şi capacitatea terenurilor de a fi eficient utilizate în acest scop, pe de altă parte.