Regiunile Europei

1.1. Europa, continent cu geometrie variabilă

Timp de peste 40 de ani, nu s-a pus problema frontierelor în Europa, Comunitatea Economică Europeană (CEE) monopolizând însuşi utilizarea cuvântului Europa, asimilat unui „spaţiu de libertate”. Frontierele sale se caracterizau printr-o mare stabilitate, delimitând teritoriile statelor membre de alte câteva ţări situate la vest de „Cortina de fier”, ce alcătuiau „zona tampon”, un spaţiu discontinuu, conceput ca o „zonă de alarmă” în cazul unei potenţiale agresiuni. Cealaltă parte a Europei era considerată „Europa de Est” sau chiar „Estul”, o categorie ideologică fără o identitate teritorială precisă (Fourcher M., 2000, p. 93). Funcţia „Cortinei de Fier” era dublă: atât de barieră ideologică, cât şi de barieră, foarte eficientă, în interiorul continentului, în calea unor fluxuri migratorii unidirecţionate est-vest.

Prăbuşirea acesteia şi formularea primelor cereri de aderare la UE, a impus însă necesitatea unei redefiniri a poziţiei UE în raport cu definirea conceptului de Europa şi implicit, a procesului de integrare europeană : „termenul Europa combină elementele geografice, istorice şi culturale care în ansamblu contribuie la identitatea europeană. Experienţa lor este marcată de apropierea ideilor, a valorilor, şi a interacţiunilor istorice care nu au putut fi condensate într-o formulă simplă şi care rămân subiecte de revizuire. Nu este deci posibil şi nici oportun să se traseze acum frontierele UE, a cărui contur se va stabili pe parcursul timpului” (Consiliul Europei de la Lisabona, 1992). In virtutea acestui fapt, ţări ca Turcia sau Israel sunt incluse în spaţiul istoric şi cultural european; apartenenţa la creştinismul răsăritean a Rusiei, Armeniei şi Georgiei extind frontierele răsăritene ale Europei până la Caucaz şi chiar până dincolo de Urali, iar fluxurile geoeconomice leagă tot mai strâns de Europa ţări precum Azerbaidjan sau Kazahstan.

Europa este aşadar, concomitent, entitate geografică, istorică şi economică, dar, înainte de toate este o idee, o imagine mentală, de unde şi geometria sa variabilă.

În contextul unei lumi din ce în ce mai globalizate, Jean Monnet a declarat, încă din 1957, că frontierele primei Comunităţi Europene, a celor şase, au fost fixate nu pentru statele membre, ci pentru cele care nu au fost incluse, conturându-se încă de atunci ideea că aderarea la UE ar trebui să reprezinte un obiectiv şi o prioritate politică şi pentru alte ţări.

Chiar dacă a înregistrat cel mai cuprinzător val de extindere din toată istoria sa, conturul final al UE este încă dificil de estimat. Dacă prăbuşirea sistemului comunist a găsit „Europa” cu 12 membri, în prezent aceasta are 27; Turcia, Croaţia şi Macedonia ex-iugoslavă sunt candidate oficiale şi se vorbeşte din ce în ce mai mult de vocaţiile „europene” ale unor state precum Ucraina sau Serbia. Groenlanda, deşi parte a Danemarcei s-a retras din CEE în 1985 în urma unui referendum negativ; alte ţări precum Elveţia, Islanda sau Norvegia, deşi nimeni nu le contestă identitatea europeană, nu sunt totuşi membre ale UE

Schimbările geopolitice fundamentale de la sfârşitul deceniului al optulea al secolului trecut au determinat o reanalizare a raporturilor geopolitice din spaţiul central şi est-european, prin reactualizarea unor vechi alianţe geostrategice şi apariţia altora noi. Spaţiul cuprins între graniţele fostei URSS şi fosta „Cortină de Fier” începe să graviteze către structurile europene şi euro-atlantice, în vreme ce „zona tampon” dintre „Europa” şi Rusia este translatată spre est, către Ucraina, Belarus şi statele baltice.

Au fost reactualizate vechile focare de conflict din Balcani ce au condus la dezmembrarea Iugoslaviei (1991-2006) şi au izbucnit altele în spaţiul ex-sovietic, determinate de tensiunile etnice acumulate în toată a doua jumătate a secolului al XX-lea. Europa ajunge astfel să fie redefinită prin prisma identităţii, a apartenenţei la ideile şi valorile europene, care tind să contureze limitele procesului de integrare europeană.

Preambulul democratic al integrării a fost afirmat prin Tratatul de la Amsterdam: „singure, statele Europei, respectând drepturile omului, libertăţile fundamentale şi Statul de drept, pot aparţine Uniunii Europene” (Jacques Santer, Strasbourg, 16 iulie 1997)

Extinderile succesive, mai ales după 1989 au făcut ca miza centrală a negocierilor se poarte pe gestionarea viitoarelor frontiere. Prosperitatea economică şi libertăţile civile au făcut ca Uniunea să fie un nucleu tot mai atractiv pentru imigranţi. Prin lărgirea sa, funcţia de control al migraţiilor a fost şi este translatată mereu către frontierele exterioare al Uniunii: astăzi de 27, din Spania, Portugalia până în Finlanda, Polonia şi România, mâine de 30 sau poate chiar mai multe state, până la frontierele Siriei, Irakului şi Iranului Aderarea Finlandei în 1995 a făcut ca pentru prima dată în istorie UE să aibă frontieră comună cu Rusia, nouă ani mai târziu, această frontieră se extinde prin aderarea Poloniei şi, cu toată opoziţia fermă a Rusiei, a trei dintre ţările fostului spaţiu sovietic (statele baltice), iar enclava rusă Kaliningrad este înconjurată de ţări UE

În acest context, fluxurile economice şi demografice tradiţionale, ce transced graniţele estice ale acestor state, unele statornicite încă din perioada funcţionării CAER-ului, ca şi prezenţa unor importante minorităţi de o parte şi de alta a acestor graniţe fac ca cea mai mare parte a statelor candidate la aderare să tindă spre a-şi menţine o anumită deschidere a frontierelor estice. Este cazul Ţărilor Baltice, Poloniei, Slovaciei, Ungariei, României şi Sloveniei. Invers, ţări ca Austria, Germania, Italia sau Finlanda cer o aplicare cât mai restrictivă a regulilor de circulaţie vamală, conturându-se astfel o divergenţă majoră între politica Uniunii şi interesele majore ale ţărilor candidate. Uniunea Europeană doreşte ca viitoarea sa frontieră exterioară să fie cât mai sigură, cât mai greu penetrabilă, în vreme ce ţări ca Polonia, Ungaria sau România vor să-şi menţină puternicele legături umane şi economice de la frontierele lor estice. Euroregiunile de cooperare transfrontalieră ce au adesea un caracter asimetric, între un Vest dezvoltat şi un Est sărac, reprezintă una din principalele încercări de atenuare a acestor clivaje.

Uniunea Europeană va fi astfel un conglomerat de o diversitate din ce în ce mai mare, extins de la Atlantic la Marea Neagră, în care Prutul şi Dunărea Maritimă vor căpăta din nou valenţele unor frontiere tot mai greu penetrabile. Dacă „insula” necomunitară din spaţiul fostei Iugoslavii tinde să se restrângă tot mai mult prin integrarea Sloveniei în 2004 şi prin depunerea candidaturii Croaţiei şi a Republicii Macedonia, Prutul se configurează tot mai pregnant ca o graniţă relativ stabilă a Uniunii ce va trebui să facă faţă unor noi provocări determinate de ambivalenţa dintre restricţiile necesare unei cât mai bune „filtrări” a fluxurilor transfrontaliere ce bat la porţile estice ale Uniunii Europene şi configuraţia etnică, caracterizată printr-o mare omogenitate a românilor pe ambele maluri ale Prutului, fapt ce impune o intensificare a cooperării transfrontaliere.

Europa cu „geometrie variabilă” este un concept introdus pentru a descrie o metodă de integrare diferenţiată, în funcţie de disparităţile economico-sociale existente la nivelul structurii de integrare şi care determină, prin urmare, o permanentă separare între un grup de state membre şi un număr de unităţi de integrare mai puţin competitive.