Premisele climatice ale organizării spațiului turistic în Carpații Meridional

CUVÂNT ÎNAINTE

S-a împământenit din ce în ce mai mult, în ultimii ani, ideea de a „schimba aerul”. Toţi ne grăbim să mergem în concediu la munte sau la mare, în circuit pe trasee montane. Ne ducem să ne odihnim, să vizităm obiective turistice, să ne bronzăm, să facem ascensiuni, să ne tratăm în staţiuni etc. De cele mai multe ori, schimbarea decorului, a “aerului”, a ritmului de viaţă ne odihneşte, ne stimulează, ne fortifică. În unele situaţii, aceste evadări au efect negativ asupra stării de sănătate. Şi iată cum resursele bioclimatice ale unei regiuni capătă din ce în ce mai mare importanţă, prin efectele climato-terapeutice a elementelor climatice şi prin valorificare în scopuri de agrement şi recreere a acestora. Turismul, tratamentul şi odihna într-un mediu deosebit de cel de acasă şi de la locul de muncă, iarna sau vara, au devenit o permanentă preocupare pentru noi toţi.

Dezvoltarea reţelei de staţiuni climatice şi balneo-climatice din Carpaţii Meridionali, extinderea traseelor turistice cu cabane permanente sau temporare, amenajarea unor complexe sportive pentru practicarea sporturilor de iarnă s-au bazat pe inventarierea resurselor climatice şi bioclimatice a acestei regiuni. La aceasta se adaugă cunoaştrea de ape minerale, a peisajului, forma reliefului, vegetaţia, a factorilor economici (căi de acces, distanţe de oraşe etc.). Importante sunt şi cunoaşterea ionizării aerului şi, în special, a ionizării negative, a aerosolilor, a purităţii aerului.

O parte dintre aceşti factori naturali au fost studiaţi în lucrări, începând cu cea apărută în 1906 sub semnătura doctorului Alexandru Saabner Tuduri, intitulată „Apele minerale şi staţiunile climatice din România”. În continuare au apărut o serie de lucrări referitoare la problemele legate de rezervele de ape minerale. Problema influenţei elementelor meteorologice şi climatice asupra organismului uman, precum şi asupra activităţii turistice în ansamblu a constituit un subiect de cercetare în care s-au implicat atât medicii balneoclimatologi, cât şi geografii. Nicolae Topor, cu lucrarea sa „Meteorologie turistică” inaugurează seria acestor lucrări. Au urmat o serie de autori consacraţi în acest domeniu, printre care amintim pe Ion Stăncescu cu lucrarea „Meteorologie şi drumeţie”.

Mai puţină atenţie a fost acordată analizei resurselor bioclimatice a unor regiuni concrete, precum şi a staţiunilor climaterice. Date sumare despre această problemă se găsesc în majoritatea lucrărilor de climă. Printre cei care au încercat să dezvolte această problemă, de o importanţă practică deosebită, enumerăm: Ion Fărcaş şi colaboratorii săi cu articolul „Harta climato-turistică a R. P. Română” apărut în revista Studia Universitas, la care se adaugă articolul „Indicele climato-turistic”. O contribuţie deosebit de importantă în abordarea problemelor legate de bioclimă o are Elena Teodoreanu cu lucrarea „Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România”, care a constituit un suport teoretico-metodologic important pentru elaborarea lucrării de faţă. La aceste lucrări se adaugă şi cele publicate de Stoicescu Constantin, cum este lucrarea „Factorii naturali de cură din principalele staţiuni balneoclimaterice din România”, în care se abordează şi factorul bioclimă. Mult mai abordate au fost, în schimb, problemele legate de clima Carpaţilor Meridionali despre care s-au scris o serie de lucrări şi articole dintre care amintim: „Clima Bucegilor” de Mihai St. Stoenescu, „Clima culoarului Rucăr-Bran” de Elena Teodoreanu, articolele „Variaţia altitudinală a principalilor parametri climatici din zona Bâlea-Capra din Masivul Fărăgaş” de Dumitru Ţâştea, „Particularităţile microclimatice ale staţiunilor din Parcul Naţional Retezat” de Ioan Fărcaş, „Câteva caracteristici climatice ale zonei Muntele Mic-Ţarcu” de Raluca şi Alexandru Sabău, care au constituit un valoros material pentru elaborarea lucrării de faţă.

Pentru viitor se impune necesitatea de a efectua studii mai amănunţite de bioclimă, mai ales în arealele cu prezenţa şi altor obiective turistice, în care omul este nevoit să intre în contact direct cu clima zonei respective. Aceasta a fost şi motivaţia pentru care s-a elaborat lucrarea de faţă, care încearcă să surprindă mai în detaliu resursele bioclimatice ale Carpaţilor Meridionali şi ce rol au acestea pentru turismul montan. La această motivaţie se adaugă şi dragostea pe care noi, geografii, o purtăm naturii, în special munţilor, ce constituie o bogăţie nestemată a unei naţiuni.

De ce abordăm Carpaţii Meridionali în lucrare? Pentru că ei constituie grupa cea mai reprezentativă a Carpaţilor Româneşti în care elementul climă se impune hotărâtor în aspectul peisajului geografic. Toate aceste motivaţii nu duc decât spre o concluzie generală şi anume că o naţiune trebuie să se mândrească cu ce are ea mai frumos, iar noi, românii, ne mândrim cu munţii noştri. Această mândrie înseamnă şi a-i cunoaşte din toate punctele de vedere, iar aspectul climatic şi bioclimatic al munţilor constituie un punct de vedere important în această cunoaştere.

1. ÎNCADRAREA ÎN SPAŢIUL REGIONAL A CARPAŢILOR MERIDIONALI

1.1. Poziţia geografică

Carpaţii Meridionali sau Alpii Transilvaniei, cum mai sunt cunoscuţi în literatura de specialitate, sunt aşezaţi în partea central-sudică a teritoriului României. Aceştea constituie veriga intermediară a lanţului muntos al Carpaţilor Româneşti, fiind încadraţi între Carpaţii Orientali în est şi Carpaţii Occidentali în vest (fig.1).

Fig. 1. Unităţile fizico-geografice ale României (după Tratatul de Geografie Fizică a României, vol. III., 1987).

I. Unitatea carpato-transilvăneană. A. Carpaţii Orientali: 1. grupa nordică; 2. grupa centrală; 3. grupa de curbură. B. Carpaţii Meridionali: 4. grupa Munţilor Bucegi; 5. grupa centrală (Fărăgaş-Parâng-Godeanu); 6. grupa Munţilor Vâlcan-Cernei-Mehedinţi. C. Carpaţii Occidentali: 7. Munţii Banatului; 8. Munţii Apuseni. D. Depresiunea Transilvaniei: 9. Podişul Someşan; 10. Câmpia Transilvaniei; 11. Podişul Târnavelor.

II. Unitatea banato-crişană. E. Dealurile Banato-Crişene: 12. Dealurile Oaşului; 13. Dealurile Silvano-Someşene; 14. Dealurile Crişanei; 15. Dealurile Banatului. F. Câmpia Banato-Crişană: 16. Câmpia înaltă (subunitate de pădure); 17. Câmpia joasă (subunitate de silvostepă).

III. Unitatea geto-moldavă. G. Subcarpaţii: 18. Orientali; 19. Getici, H. Podişul Moldovei: 20, Podişul piemontan Ciungi-Corni; 21. Podişul Sucevei; 22. Câmpia Moldovei; 23. Podişul Bârladului; 24. Podişul Covurluiului. I. Podişul Mehedinţi. J. Podişul Getic: 25. Dealurile şi podişurile piemontane ale Olteniei; 16. Podişurile piemontane argeşene.

IV. Unitatea dunăreano-dobrogeană. K. Podişul Dobrogei: 27. Masivul Dobrogei de Nord; 28. Podişul Dobrogei Centrale; 29. Podişul Dobrogei de Sud; 30. Litoralul Dobrogei. L. Câmpia Română; 31. Subunitatea de pădure şi silvostepă; 32. Subunitatea de silvostepă şi stepă a Câmpiei Române de Est; 33. Lunca şi bălţile Dunării. M. Delta Dunării. Limitele unităţile: . de ordinul I ; β. de ordinul II; . de ordinul III.

Carpaţii Meridionali se desfăşoară între 400 40' latitudine nordică (Munţii Mehedinţi) şi 450 52' latitudine nordică (Munţii Şureanu), respectiv 220 19' longitudine estică (Munţii Cernei) şi 250 35' longitudine estică (Masivul Bucegi-Muntele Gurguiatu).

Se delimitează faţă de unităţile grografice limitrofe prin limite clare reprezentate prin culoare, văi, despresiuni submontane, denivelări pronunţate de relief. Aceste limite sunt:

- Valea Prahovei, valea Cerbului, Valea Bârsa Groşetului, valea Şinca în partea estică, care constituie limita dintre Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Orientali (limita geografică);

- Culoarul Timiş-Cerna în partea vestică a unităţii, care constituie limita dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului.

Limitele nordice şi sudice sunt, de asemenea, clare, ele realizându-se fie prin denivelări pronunţate, fie prin despresiuni de contact litologic. Astfel, limita nordică este dată de abrupturi tectonice evidenţiate spre Depresiunea Făgăraş, Depresiunea Haţeg, Culoarul Strei-Bistra, între Valea Oltului şi Valea Streiului, limita este mai puţin clară datorită dezvoltării unui relief cu aspect piemontan la partea inferioară a masivului.

Limita sudică este dată de un şir de depresiuni subcarpatice cum sunt: Posada, Câmpina (pe Valea Prahovei), Pucioasa (pe Valea Ialomiţei), Câmpulung, Arefu, Căpăţânei, Călimăneşti, Horezu, Bumbeşti, Tismana.

Între aceste limite, Carpaţii Meridionali se desfăşoară pe o suprafaţă de 15 332 km2, ceea ce reprezintă 23,1 % din suprafaţa totală a Carpaţilor Româneşti şi aproape 6 % din suprafaţa României. Aceştea au o dispunere liniară pe direcţie est-vest, pe o lungime de circa 250 km şi o lăţime de 50-70 km.

potential climatic meridionali -