Pădurea de foioase din zona temperată

Pădurile temperate de foioase se caracterizează prin predominarea stratului arborilor cu frunze late, cu coronament dens şi continuu vara şi pierderea aparatului foliar, iarna (neadaptare a frunzelor la temperaturi scăzute).

În general, pădurea temperată de foioase ocupă suprafeţe importante în Europa Vestica si Centrala, sudul Siberiei şi estul Asiei (China, Coreea si Japonia). În emisfera sudica suprafetele ocupate sunt reduse la sudul statului Chile, sud-estul Africii, sud-estul Australiei si Noua Zeelanda. Anotimpurile de tranziţie, respectiv primăvara şi toamna, caracterizate prin coup de frig, joacă un rol capital in evolutia si dezvoltarea acestui tip forestier.

Acest tip de pădure cu frunze căzătoare se poate dezvolta numai in regimurile in care media temperaturii celor 4 luni de vară depăşeşte 100 C. Ea nu poate trece peste limita nordică actuală, unde se învecinează cu pădurile de conifere, deoarece sunt defavorizate climatic atât de frigul prelungit, cât şi de insuficienţa căldurii estivale. De asemenea, pădurile de foioase caducifoliate sunt limitate în expansiune şi spre sud, atât de pădurile şi tufişurile mediterane neputând suporta lunga uscăciune estivală, cât şi de pădurile subtropicale umede, din cauza imposibilităţii realizării aici a necesităţilor fiziologice de frig. Padurea de foioase temperată joacă un rol secundar, mai ales datorită faptului că aceasta a fost cel mai intens defrişată pentru câştigarea terenului agricol. Diferenţierile floristice existente între marile faciesuri ale pădurii temperate, localizate în Europa, China, America de Nord, se datorează în mare măsură evoluţiei lor în timp geologic; spre exemplu, în cuaternar, migraţia florei s-a putut realiza fără probleme majore pe faţada orientală asiatică, în timp ce în Europa, obstacolul reprezentat de Marea Mediterană a perturbat replierea acestora.

- Pădurile temperate de foioase europene

În vestul şi centrul Europei, se extind la nord de zona mediteraneeană (începând din nordul Pen. Iberice şi până în sudul Scandinaviei), până la cca. 580 lat., sub influenţa curentului cald al Golfului, iar în partea estică a continentului, se prelungesc sub forma unei făşii înguste, limitată la nord de pădurea de conifere, iar în partea de sud, de vegetaţia de stepă.

Stratul arborilor se caracterizează adesea prin uniformitate remarcabilă, uneori chiar prin monospecificitate (făgete, stejărete etc.); fagul are maximă dezvoltare în regiunea atlantică, pe soluri bine drenate, dar şi în Europa Centrală; arealul fagului este limitat în partea de est de izoterma de 20C.

Stratul arbustiv este bine reprezentat, cuprinzând specii ca: alunul, caprifoiul, lemnul râios (Evonymus verrucosa), murul (Rubus idaeus) etc.

Stratul ierbaceu este dominat de plante vernale heliofile şi numeroase geofite sciofile

Ca şi flora, în timp istoric, fauna se confruntă cu fenomenul de reducere a numărului de specii, precum şi a efectivelor de animale (cazul zimbrului, ursului brun, lupului etc.)

- Pădurile temperate nord-americane

Ocupă mari ansambluri de relief cu dispunere meridiană, care se succed de pe ţărmul Atlanticului, până în regiunile de câmpie ale fluviului Mississippi (Piedmont, Blue Ridge, Great Valley, platoul Cumberland)

În raport cu poziţia geografică, condiţiile ecologice şi compoziţia floristică, de la nord la sud, se individualizează trei faciesuri:

• pădurea mixtă laurenţiană - se dezvoltă în condiţiile unui climat a cărui nuanţă oarecum excesiv continentală, este atenuată de influenţa Marilor Lacuri şi a Oceanului Atlantic. Pe solurile slab productive, se dezvoltă specii acidofile, ca: mesteacănul, arţarul de zahăr, stejarul, carpenul

• pădurea appalachiană - se dezvoltă la sud de pădurea mixtă laurenţiană, în condiţiile unui climat omogen, cu precipitaţii medii anuale de 500 mm, repartizate uniform. Omogenitatea climatului rezidă în frecvenţa răspândirii cosmopolite la nivelul pădurii appalachiene, a numeroase specii floristice: stejarul negru (Quercus velutina), stejarul alb (Q. alba), copacul hickory (Carya ovata, Carya cordiformis) etc.(specii endemice pentru continentul nord-american)

• pădurea din SE SUA - reprezintă o prelungire a pădurilor appalachiene, extinzându-se până în arealul Golfului Mexic. Prezenţa lor este datorată unui climat cu veri calde şi umede, ierni blânde (5 -100C), cu rare perioade de frig. Caracterul endemoconservator al acestei păduri este pus în evidenţă de prezenţa unor specii întâlnite numai aici: Liquidambar sp., Styraciflua sp., stejarul de Virginia (semperviriscent), iar dintre higrofile, chiparosul de baltă (Taxodium distichum).

- Pădurile temperate de foioase asiatice

Sunt considerate cele mai exuberante şi bogate dintre pădurile zonei temperate. Straturile subarborescente, dominate de specii de orhidee şi azalee, conferă luxurianţă acestor păduri, din păcate, afectate cel mai de timpuriu de către civilizaţiile ţărăneşti