Curs 1.
Introducere
Meterologia (meteoron- fenomen atmosferic; logos – stiintă, cunoastere) sau stiinta
care studiază atmosfera denumeste azi, ca si pe vremea lui Aristotel, totalitatea cunostintelor
despre atmosferă si fenomenele ce se petrec în cuprinsul ei.
Această totalitate este astazi, însă mult diferită, atât din punct de vedere cantitativ, cât si
calitativ. Fondul de cunostinte meteorologice a continuat să crească, de la simplele observatii ale
anticilor greci, la descrierile detaliate ale navigatorilor, la inventiile deosebite din epoca
renasterii (incepand in 1597 cu Galileo Galilei, care a inventat primul termometru si
demonstrarea experimentală în 1640 a faptului că aerul are greutate; 1643 - Torricelli primul
barometru cu mercur; 1673 - R. Hooke barometrul aneroid; 1665 – C. Huygens prima scală
termometrică, luând ca puncte de reper temperatura de înghet si temperatura de fierbere a apei,
1783 – H. B. De Saussure, primul higrometru cu fir de păr; 1790 – J. Woltzman, primul
anemometru;. 1790 – R. August, primul psihrometru, H. Poillet, primul pirheliometru, etc.).
Determinările intrumentale au oferit informatia concretă, obiectivă, pe baza căreia
fizicienii au realizat generalizări si au descoperit legi, urmată de organizarea unor retele vaste de
statii meteorologice, cu acumularea unui volum important de date sistematice, si descoperirea
unor noi legi (legea lui Dove privitoare la rotirea vântului în cicloni si anticicloni, legea Buys –
Ballot privind dependenta vântului de distributia orizontală a presiunii), realizarea de către Fitz –
Roy a primelor hărti meteorologice, aparitia si dezvoltarea metodei sinoptice de cercetare, cu
fundamentarea meteorologiei sinoptice.
Fundamentarea meteolorologiei dinamice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se
suprapune cu înfiintarea primelor institute meteorologice, a celor dintâi servicii de prevedere a
timpului si a afirmării meteorologiei ca stiintă de sine stătătoare. În acelasi timp prinde amploare
cercetarea proceselor atmosferice în interactiune cu conditiile fizico – geografice (primele
sinteze climatice climatologice importante realizate de V. Ferrel in SUA, J. Hann în Austria, W.
Koppen, Germania, A.E Voeikov în Rusia).
Mijloacele moderne de investigare a atmosferei, precum racheta meteorologică, radarul
meteorologic, lidarul (laserul meteorologic), dar mai ales satelitul meteorologic au permis
abordarea din perspective noi a numeroase probleme privind structura si compozitia învelisului
de aer al planetei, dinamica acestuia, prognoza timpului.
În tara noastră, cu toate că măsurătorile meteorologice sistematice si continui au început,
la unele statii, încă de la jumătatea secolului trecut (din 1851 la Sibiu, din 1859 la Sulina)
meteorologia ca stiintă a căpătat o dezvoltare demnă de acest nume, abia după înfiintarea, în
1854, a Institutului Meteorologic. Un rol foarte important în dezvoltarea si promovarea acestei
stiinte l-a avut fizicianul Stefan Hepites, întemeietorul si primul director al Institutului
Meteorologic din România, care în multe din cele circa 1000 de lucrări publicate, a adus
contributii esentiale la conturarea si fundamentarea principalelor directii de cercetare
meteorologică si climatologică din tara noastră.
Din cele prezentate mai sus rezultă ca meteorologia sau stiinta care studiază atmosfera,
atât sub raportul însusirilor si structurii, cât si sub cel al proceselor si fenomenelor din
cuprinsul ei, a înregistrat paralel cu dezvoltarea si aprofundarea cunoasterii specifice, o
diversificare din ce în ce mai amplă, cu aparitia de noi subramuri.
Printre acestea se numără:
- meteorologia generală sau fizica atmosferei – care studiază legile genezei si
dezvoltării fenomenelor fizice din atmosferă;
- meteorologia sinoptică sau stiinta prevederii timpului, care studiază legile evolutiei
proceselor atmosferice în scopul prevederii vremii;
- meteorologia dinamică, care studiază legile care studiază prin metode fizicomatematice
procesele dinamice si termodinamice din atmosferă;
- actinometria sau radiometria, care se ocupă cu studiul fluxurilor de energie radiantă ce
străbat atmosfera
- aerologia sau fizica atmosferei libere, care studiază procesele si fenomenele din
straturile atmosferice înalte
2
- aeronomia care se ocupă cu studiul proceselor si fenomenelor din ionosferă, exosferă si
magnetosferă;
- meteorologia aplicată, care cercetează influenta conditiilor meteorologice asupra unor
activităti umane distincte: meteorologia agricolă sau agrometerologia, meteorologia forestieră,
meteorologia aeronautică, meteorologia tehnică, meteorologia medicală.
Climatologia studiază regimul multianual al vremii, în functie de conditiile fizico –
geografice specifice fiecărei regiuni. Ampla ei dezvoltare, strâns legată de cea a meteorologiei, a
condus la individualizarea unor subdiviziuni:
- topoclimatologia, microclimatologia, paleoclimatologia, climatologia aplicată
(agroclimatologia, climatologia forestieră, balneoclimatologia), climatografia.
Capitolul I.
Atmosfera. Generalităti. Caracteristici
Meteorologia este ramura stiintelor geofizice care se ocupă cu studiul atmosferei atat
dpdv al compozitiei, structurii, densitatii, etc. (insusirilor fizice si chimice) cat si din cel al
proceselor si fenomenelor care au loc in cuprinsul ei.
Principalele ei probleme se pot grupa in cinci capitole mari:
- atmosfera ca învelis gazos, caracterizat prin însusiri si structură distincte
- energia proceselor atmosferice
-apa în atmosferă
- miscarea în atmosferă
- bazele meteorologiei sinoptice
Atmosfera ca învelis gazos se caracterizează, între limitele ei greu definibile, prin formă,
masă densitate, compozitie si structură specifice.
Energia proceselor atmosferice are drept sursă principală Soarele, căruia i se adaugă, cu
pondere nesemnificativă – nucleul fierbinte al Pământului, si cu pondere neglijabilă, ansamblul
corpurilor ceresti. Energia solară ajunge pe suprafată terestră sub două fluxuri distincte (radiatia
directă si radiatia difuză), care sunt partial reflectate si partial absorbite.
Apa în atmosferă este o consecintă a procesului evaporatiei. În stare gazoasă ea constitue
umezeala aerului, iar în urma condensării si sublimării generează roua, bruma, chiciura, poleiul,
ceata, norii si precipitatiile.
Miscarea în atmosferă este rezultatul fortei gradientului baric, care se datorează, la rândul
său, distributiei neuniforme a presiunii atmosferice. Asupra aerului în miscare actionează, de
asemenea forta de deviatie datorată rotatiei Pământului, forta de frecare si în cazul miscărilor
curbilinii, forta centrifugă. Rezultanta acestor forte constitue vântul.
Bazele meteorologiei sinoptice includ notiunile esentiale referitoare la masele de aer,
fronturile atmosferice, cicloni si anticicloni si, în final prevederea timpului.
Atmosfera este învelisul gazos al Pământului care contine în suspensie cantităti variabile
de pulbere. Aerul pur este incolor, inodor si insipid, ca atare sesizabil numai când se miscă. El
este mobil, elastic, compresibil, expansibil, are greutate si exercită presiune.
Atmosfera este indispensabilă vietii prin asigurarea oxigenului, protectia împotriva
radiatiilor UV si prin rolul termoreglator.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.