Mări și Oceane

Atras de farmecul si romantismul marilor întinderi de apã, de cunoasterea a ceea ce se putea afla dincolo de orizont, dar mai ales de necesitãtile practice, omul a cunoscut marea si a avut contact cu ea din cele mai vechi timpuri.

Începuturile cunoasterii mãrilor si oceanelor se suprapun cu primele preocupãri geografice ale omului pentru cunoasterea formelor si dimensiunilor globului terestru.

Cu aproximativ un mileniu î.Hr., fenicienii si grecii cunosteau destul de bine Marea Mediteranã. În jurul perioadei 600-500 î.Hr., se efectuau primele cãlãtorii în jurul Africii, se afirma cã Pãmântul este rotund, iar fenomenul mareelor era pus în legãturã cu fazele Lunii.

Primele cunostinte asupra mãrilor si oceanelor s-au transmis prin intermediul izvoarelor nescrise si mai ales a miturilor, din care remarcãm îndeosebi pe cele grecesti si romane, dar nu putem sã nu le amintim si pe cele românesti.

În mitologia greacã, Zeul Okeanos, de la care în perioada modernã, si-a luat denumirea si stiinta despre mãri si oceane – oceanografia, rãmâne cel mai important personaj. El patrona fluviul Okeanos care înconjura Pãmântul, considerat la timpul respectiv ca un disc, la marginea cãruia se gãseste oceanul.

Din mitologia romanã remarcãm zeul mãrii – Neptun, iar din mitologia româneascã, legatã bineînteles de Marea Neagrã, zeul Pontos si semizeul Glycon numit si ªarpele cu Pene.

Desfãsuratã pe o perioadã de aproximativ 15 secole (X î.Hr. pânã în sec V d.Hr.), antichitatea cuprinde o diversitate de preocupãri în domeniul descoperirilor geografice, si implicit cel al mãrilor si oceanelor, localizate în centrele culturii si civilizatiei antice grecesti, romane si egiptene.

Herodot, unul din pionierii geografiei, în lucrarea sa Istora prezintã câteva noutãti fundamentale în care se materializeazã idea unitãtii Oceanului Planetar, iar prin desenele cartografice care însotesc cele 9 cãrti, apar clar cele trei continente – Europa, Asia si Africa.

Aristotel, impune renuntarea la interpretarea mitologicã în favoarea cunoasterii, bazate pe observatii si mãsurãtori în naturã. Considerat ca pãrinte al oceanografiei, cele mai importante contributii ale sale sunt cuprinse în lucrarea <Meteorologia>, în care afirma cã Pãmântul este o sferã, din care o bunã parte este reprezentatã de ocean. Tot el delimiteazã termenii de ocean care înconjoarã întreg Pãmântul si mare, de dimensiuni mai mici, „formând un sistem fluviatil” prin Marea Caspicã, Marea Neagrã, Marea Egee si Marea Mediteranã, si care prin strâmtoarea Gibraltar face legãtura cu Oceanul Atlantic.

Eratosthene, se detaseazã prin mãsurãtorile efectuate asupra dimensiunii Pãmântului, a proportiei dintre apã si uscat, precum si contributiile aduse la cunoasterea mareelor.

Strabon considerat ca pãrinte al geografiei, în lucrarea sa fundamentalã intitulatã <Geografia>, face precizãrii asupra unitãtii Oceanului Planetar, rolul proceselor tectonice si vulcanice în formarea mãrilor, efectul eroziunii fluviatile în formarea sedimentelor pe fundul cuvetelor marine, precum si aspecte privind dinamica marinã (curenti, maree, valuri).

În epoca romanã se realizeazã numeroase cãlãtorii în Marea Mediteranã, Marea Neagrã, Marea Rosie, Golful Persic si în jumãtatea nordicã a Oceanului Atlantic.

Din categoria învãtatilor romani, amintim pe Seneca, pãrintele hidrografiei, pe Ptolemeu, care dezvoltã conceptele de latitudine si longitudine, pe seama cãrora a elaborat reprezentãri cartografice ale Oceanelor Atlantic si Indian, precum si ale mãrilor Europei (M. Mediteranã, M. Neagrã si M. Caspicã),Pliniu cel Bãtrân care descrie tãrmurile Mãrii Negre si gurile fluviului Dunãrea.

Perioada marilor cãlãtorii pe mare

În evolutia cunostintelor despre geografia mãrilor si oceanelor se impune perioada marilor cãlãtorii pe mare, care se realizeazã odatã cu începuturile renasterii si dureazã pânã la mijlocul secolului al XIX-lea.

Iar în cadrul acestei perioade distingem:

- etapa marilor descoperiri geografice, între anii 1492 – 1522, când au avut loc cãlãtoriile lui Cristofor Columb, Vasco da Gama, Cabral, Ponce de Leon si Magellan;

- etapa cãlãtoriilor în jurul Lumii sec. XVI-XVIII, prin cãlãtoriile lui Fr. Drake, Raggeveen, John Byron, Samuel Wallis, Philip Carteret, Louis de Bougainville, Ortella, Barents s.a. ;

- etapa celor trei expeditii ale lui James Cook desfãsurate între anii 1768-1780, cu scopul de a cerceta sudul Oceanului Pacific, în jurul Antarcticii si nordul Oceanului Pacific ;

- etapa premodernã, continuare a etapelor anterioare care se încheie la mijlocul secolului al XIX-lea prin expeditiile Boagle, Ross, Forbes.

Cãlãtoriile întreprinse de Columb, Vasco da Gama si Magellan, aduc contributii însemnate la cunoasterea oceanelor.

Ulterior navigatorii englezi, olandezi, spanioli, rusi, portughezi etc. au îmbogãtit cunostintele asupra oceanelor.

Aparitia lucrãrii lui Varenius <Geographia Generalis>, în 1650, este deosebit de importantã deoarece autorul consacrã un capitol aparte mãrilor si oceanelor.

Perioada modernã si contemporanã

Se desfãsoarã de la sfârsitul secolului al XIX-lea pânã în prezent.

Prin natura descoperirilor, în aceastã perioadã se pune în evidentã importanta si rolul fundamental al Oceanului Planetar.

Expeditii deosebit de importante au fost întreprinse în vederea cunoasterii si exploatãrii tinuturilor înghetate din Nord si Sud.

Astfel, pentru zona arcticã mentionãm numai câteva: expeditiile lui Barents, Hudson, Lapteev, Celeuskin, Franklin.

Expeditia lui Fridtjov Nansen, pe vasul „Fram”, a ajuns în anul 1895 pânã în apropierea Polului Nord. Nansen a fãcut o serie de observatii în legãturã cu temperatura apei, cu deriva banchizei de gheatã etc.

În anul 1909, dupã nenumãrate încercãri, americanul R.E. Peary a ajuns la Polul Nord si a arãtat cã aici este apã si nu pãmânt.

O. I. Schmidt, care a participat între anii 1932 si 1937 la expeditii în Oceanul Arctic, a instalat prima statiune stiintificã „Polul Nord I“.

Polul Sud a fost explorat, în continuare, de cãtre Weddel, Ross, Scott, Amundsen si de cãtre expeditia vasului „Belgica” (1897-1899) care a iernat în gheturile Antarcticii, la care a participat si Emil Racovitã, biolog român.

Dintre expeditiile oceanografice care au înconjurat lumea, cele mai valoroase studii marine au fost fãcute de navele „Vitiaz” (1894-1895), „Planet”, „Carnegie” (1904-1909), „Dana”(1921- 1923), „Albatros” (1947-1948) etc.

În anul 1960, s-a format sub egida ONU, Comisia Oceanograficã Interguvernamentalã, care a preconizat o serie de programe internationale de investigare stiintificã a Oceanului Planetar.

În anul 1965, nava americanã „Anton Brun” a întreprins cercetãri în Pacific de-a lungul tãrmului Ecuadorului si Perului, colectând date noi despre Curentul rece al Perului („Humboldt”). La aceastã expeditie a luat parte si profesorul universitar român Mihai Bãcescu.

Nava englezã „Discovery II” a întreprins cercetãri în Oceanul Indian, Marea Mediteranã, Oceanul Atlantic si Marea Rosie.

Nava francezã „Calypso” a efectuat observatii în Marea Rosie, Golful Persic si Oceanul Indian, Marea Mediteranã si Oceanul Atlantic.

De pe aceastã navã s-a mãsurat, gradul de radioactivitate al apei marine.

În ultimul timp, cercetãrile si experimentele oceanografice au luat o amploare deosebitã fiind elaborate o serie de programe. Între anii 1971-1980 a fost initiat „Deceniul International de Cercetãri Oceanografice“ de cãtre Comisia Oceanograficã Interguvernamentalã (C.O.I.), care si-a propus lãrgirea cunostintelor despre zonele adânci ale Oceanului Planetar pentru o mai bunã valorificare a resurselor, cunoasterea interactiunii dintre ocean si atmosferã, împiedicarea poluãrii si ocrotirea mediului marin.

tara noastrã prin Institutul Român de Cercetãri Marine a efectuat o serie de cercetãri si studii în Marea Neagrã, în special în zona platformei continentale, de interes economic pentru descoperirea si exploatarea zãcãmintelor de hidrocarburi, cercetãri biologice pentru o mai bunã productivitate a speciilor, pentru folosirea energiei valurilor etc.