Geografie Economică Mondială

INTRODUCERE

"Dacă timpul este impus, spaţiul poate fi ales."(Cl. Ponsard)

Geografia este o ştiinţă deosebit de complexă, caracteristică izvorîtă pe de o parte din imensitatea

cîmpului său de studiu, care acoperă o zonă situată la frontiera dintre ştiintele naturii şi cele ale societăţii, iar pe de altă

parte din interferenţele epistemologice şi metodologice pe baza cărora s-au construit dogmele demersului ştiinţific

geografic.

În calitatea sa de ramură a complexului de ştiinţe geografice, geografia economică ilustrează elocvent

această complexitate relaţională atît prin dificultăţile apărute în procesul de definire a obiectului său de studiu (Donisă,

1977), cît şi prin greutăţile de definire a chiar ştiinţei în sine. Datorită suprapunerii sferelor sale de interes cu cele ale

altor discipline, geografice sau nongeografice, este foarte dificil să se definească cu exactitate ce este geografia

economică (Beguin, 1984).

Pornind de la o idee a geografului francez Paul Claval (1976), care afirma că geografia este lupta

societăţii umane împotriva rarităţii anumitor bunuri necesare, putem afirma că geografia economică studiază

localizarea activităţilor economice prin care societatea umană încearcă omogenizarea repartiţiei teritoriale a bunurilor şi

a serviciilor rare în funcţie de repartiţia populaţiei.

Faptul că geografia economică studiază în primul rînd localizarea în spaţiu a fenomenelor iar nu

distribuţia lor spaţială pare să fie principalul factor care o diferenţiază de celelalte ramuri ale geografiei umane.

Procesul de individualizare a geografiei economice ca disciplină aparte a geografiei a început în

prima jumătate a secolului al XX-lea. Primele lucrări de geografie industrială, de geografie a agriculturii sau de

geografie a comerţului (E. Levasseur - Cours d'économie rurale, industrielle et commerciale, 1867; E. Levasseur - La

France industrielle, 1879) excelau prin descrieri şi enumerări, fiind de fapt nişte lucrări-inventar ale activităţilor de

producţie şi schimb. Informaţiile acumulate erau cartografiate, autorii bazîndu-şi ulterior discursurile pe comentarea

distribuţiilor (repartiţiilor) astfel obţinute.

Studierea sistematică a acestor distribuţii a constituit o etapă necesară în individualizarea geografiei

economice ca ramură aparte. Cercetătorii au observat că anumite repartiţii erau strîns legate şi explicate de mereu

acelaşi condiţii. Respectivele condiţii au fost numite factori de localizare a activităţilor economice. În funcţie de aria şi

de specificul acţiunii fiecăruia dintre ace-ti factori, s-a încercat o clasificare a lor, deosebindu-se factori de sit şi factori

de situare sau factori de poziţie (Beguin, 1984). Pe baza diferitelor combinaţii spaţiale realizate de cele două grupe de

factori s-au încercatdiferite regionări geografice, care să facă mai inteligibile organizările economice teritoriale.

Încercările au fost limitate de extraordinara diversitate a spaţiului geografic, ce făcea imposibilă găsirea unor legităţi

universale care să fie valabile pentru fiecare caz concret. Regionările efectuate (A. Demangeon -La Picardie et les

règions voisines, 1905; R. Blanchard - La Flandre, 1906; Vidal de la Blache - Régions françaises, 1910) au demonstrat

totuşi că, deşi distribuţiile fenomenelor geografice erau foarte diferite de la un loc geografic la altul, factorii de

localizare ai acestor fenomene rămîneau în general aceiaşi.

Pornindu-se de la această constatare, eforturile geografilor au început să se concentreze către schiţarea

şi dezvoltarea unei teorii a localizării, adică a unei teorii proprii geografiei economice, care să fie capabilă să explice

localizarea spaţială a activităţilor economice (McCarthy şi Lindberg, 1966). Sub influenţa şcolilor geografice din Franţa

şi din Germania, această mişcare de idei a cuprins toată Europa, fiind sesizabilă şi în România (Şt. D. Popescu -

Localizarea industriilor în România. Studiu de geografie economică, 1905; Gh.Aghirescu - Geografia economică a

lumii, 1913, etc.).

Primele lucrări ce au început să contureze un fundament teoretic solid pentru geografia economică

(Chantillon, 1755; Lalanne, 1863) au urmărit sistematizarea marii cantităţi de informaţii acumulate şi au încercat

elaborarea unor agregate de axiome subordonate scopului urmărit de această ştiinţă. Suportul matematic al teoriei

localizării a fost creat în special de economiştii care au pus bazele economiei spaţiale (J.-H. von Thünen, A. Weber, A.

Lösch) dar şi de geografii care au încercat modelarea matematică a spaţiului geografic cu ajutorul geometriei analitice

(J. Reynaud, W. Christaller). Geografia economică a acordat şi acordă încă o mare importanţă fenomenelor observabile,

imediate, păstrînd o nuanţă descriptivistă, în timp ce economia spaţială s-a ocupat şi continuă să se ocupe cu aspectele

teoretice, abstracte şi strict normative ale localizării activităţilor economice (Lloyd şi Dicken, 1977). Cele două

discipline sînt mai mult decît complementare, evoluţia lor comună permiţînd în prezent o suprapunere aproape perfectă,

termenii de geografie economică, economie geografică sau economie spaţială fiind consideraţi ca sinonimi (O'Sullivan,

1981).

Geografia economică modernă studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile

economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. Definirea geografiei economice este

dificilă, în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. În

general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. Prin activităţi

economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea, consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare

necesităţilor societăţii umane. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la

localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. Localizarea se referă la modul în care un loc

anume este ocupat, amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice.

Multă vreme, geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane, oprinduse

mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local, regional sau naţional. Începând cu sfârşitul sec. al XIX-lea apar însă şi

încercări de explicare cauzală, mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse, existenţa unor axe fluviale

sau a deschiderii spre oceanul planetar, varietatea reliefului etc.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani

(prezenţa unor tradiţii artizanale, a unor necesităţi specifice, rolul urbanizării, al deschiderii spre modernitate, spre progres

etc.). De factură posibilistă sau deterministă, aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare

spaţială a activităţilor economice. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării, a fost chiar mai timpurie, în rândul

economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex.). De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de

inspiraţie pentru geografi, fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale, W.Christaller, 1933; a localizării

industriilor, A. Weber, 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science), în centrul

căreia se află concepte precum accesibilitatea, centralitatea, proximitatea, difuziunea spaţială etc. S-a ajuns astfel, după

1950, la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială).

Principalele concepte ale geografiei economice, în afara celor deja menţionate, sunt:

-eficacitatea, respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea

mai ales în teoria valorii, conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit

organizatoric (creativitate, inovaţie, management, marketing);

-utilitatea, care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. Utilitatea depinde de agenţii

economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri disponibilă pentru acesştia.

Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează, fără pierderi mari şi cu un cost minim. În acest

sens contează foarte mult circuitele informaţionale, în afara cărora este dificil de obţinut un profit;

-bunăstarea,este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces

generalizat la bunurile şi serviciile de bază. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte

complexe, de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală, exprimată prin

contribuţiile aduse la buget. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale

(economia subterană), nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială.

Principalele teorii ale geografiei economice, constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane, sînt:

-teoria rentei funciare, concepută de Johann von Thünen în 1826, conform căreia fiecare cultură sau mod de

creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere, dependente de distanţa faţă de piaţă.