CONCEPTUL DE GEOGRAFIE UMANA se cristalizeaza incepand cu sfarsitul secolului XIX - secol considerat premergator geografiei moderne. Marturii cu privire la locul si rolul omului in cadrul mediului inconjurator si al societatii insa avem inca din perioada antica.
Paul Claval aprecia ca geografie este in acelasi timp o stiinta veche si tanara: veche pentru ca ea dateaza de pe vremea lui Herodot si cunoaste apogeul in Grcia , in lumea araba medievala si in epoca moderna, in momentul in care navigatorii si exploratorii occidentali au avansat in cunoasterea planetei iar cartografierea devine o stiinta exacta; tanara, deaorece intre cele doua tipuri de abordari au intervenit diferentieri majore.
In Antichitate, cunostintele geografiei reprezentau o insumare de denumiri de tari si popoare, descrieri de locuri, observatii ce priveau unele fenomene si chiar materiale cartografice, indeosebi in Egipt, Fenicia, Caldeea. Cunostintele de atunci raspundeau unei nevoi a omului de a se situa si deplasa in spatiul terestru.
Primele descrieri si realizari de harti ale Terrei se datoreaza navigatorilor si istoricilor din secolele VIII-III i. Cr.: Hecateu din Milet, Hesiod, Anaximandru din Milet, Aristagoras din Milet, precedate de reprezentarile vechilor populatii din diferite regiuni geografice ale globului efectuate pe oase plate de animale, pe arbori cojiti, cochilii sau frunze de palmier.
Pe baza preocuparilor marilor invatati greci, romani, arabi etc., incep sa se contureze doua orientari: spre lucrari cu caracter de geografie matematica (Erastotene, Hiparh, Piteas); lucrari in care accentul se pune pe omul care locuieste planeta cu obiceiurile si traditiile sale (Hipocrate, Strabon, Platon, Herodot etc.).
Din pacate, descrierile geografice din Antichitate erau empirice, aveau caracter utilitar, se rezumau doar la prezentarea evenimentelor si nu la definirea pozitiei omului in contextul geografiei ca stiinta.
Dintre invatatii greci care si-au adus un aport deosebit la dezvoltarea geografiei se remarca Strabon si Herodot.
Strabon este primul care emite ideea ca pamantul este ,,scena" pe care se dezvolta activitatea umana - incearca sa dea o definitie geografiei ,,Stiinta care se ocupa cu studiul plantelor si animalelor si al tuturor productiunilor folositoare de pe uscat si mari". Rezulta ca geografia este o componenta a filozofiei si politicii care are ca scop indrumarea cetatenilor pentru intelegerea vietii politice, aratandu-le legatura dintre mediu si om.
Herodot, parintele istoriei si stramos al geografiei - descrie marile sale calatorii in care prezinta oamenii cu obiceiurile lor, asezarile, limba vorbita, drumurile, caile maritime, trasaturile de granite.
Importanta operei lui Strabon si Herodot este rezultatul viziunii lor asupra realtiilor dintre om si mediu: gandirea naturalista lasa predominant loc elementului omenesc.
In Evul mediu - cunoasterea geografiei face progrese vizibile, ca urmare a numeroaselor expeditii geografice ale marilor calatori, necesare descoperirii de noi tinuturi. Un rol deosebit l-au avut invatatii arabi: Al Idrisi si Ibn Battuta, Al Bakri etc. care, prin lucrarile lor, au contribuit la imbogatirea toponimiei geografice, aducand informatii importante despre tari mai putin cunoscute atunci: India, state din Asia Mica, Europa, Africa.
In Evul mediu se constata un interes deosebit pentru Geografia Fizica si Geografia Regionala. Cele mai importante lucrari ale acestei peioade sunt atribuite lui Sebastian Munster , Varenius si Charles Montesquieu. Este vorba despre:
a.Cosmographia lui Sebastian Munster (sec. XVI) - opere voluminoase, cu caracter de enciclopedie,in care consideratiile de Geografie fizica generala si Geografie regionala sunt completate cu elemente de geografie istorica, politica si economie.Importanta lucrarii lui Munster rezulta din faptul ca reprezinta prima lucrare de geografie descriptiva moderna.
b.Geographia Generalis al lui Varenius (sec. XVII), lucrarea fundamentala pentru dezvoltarea geografiei ca stiinta. Este prima lucrare geografica stiintifica in care se disting cele doua orientari de studiu: geografie generala si geografie regionala.
c.Charles Montesquieu, un alt reprezentat important, evidentiaza preponderenta cauzelor istorice si politice asupra celor fizice In conceptia sa, viata sociala nu era determinata exclusiv de conditiile fizice, ci si de influentele religioase, legile, obiceiurile, moravurile si principiile de guvernamant.
Secolul al XIX lea este considerat perioada premergatoare geografiei moderne. Revolutia industriala si dezvoltarea activitatii industriale si a relatiilor capitaliste in economie, corelate cu progresul general al stiintei, au condus la adoptarea principiului cauzalitatii si a conexiunii universale si ulterior, la conceptia evolutionista.
Aceasta perioada este dominata de doua mari personalitati stiintifice: Al. Von Humbold (1769-1859) si Karl Ritter (1779-1859) care au fost preocupati de raportul om-natura.
Humbold - pune bazele metodei observatiei pentru disciplinele geografiei fizice. El formuleaza doua principii majore:
a.Principiul cauzalitatii - orice fenomen are o cauza. Rezulta ca trebuiesc cautate cauzele si consecintele cele mai indepartate.
b.Principiul geografiei comparate - fenomenele trebuie studiate prin comparatie cu cele similare din alte regiuni.
Lucrarea de baza a lui Humbold - ,,Cosmos" - aminteste si de om (ca parte componenta a Cosmosului, care ia parte la viata de pe Pamant).
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
