Obiectivele cursului:
Înţelegerea relaţiei om-mediu înconjurător, la nivelul local, regional şi global prin
analiza calităţii factorilor de mediu. Cunoaşterea organizării biosferei la nivelul tipurilor de
mediu, limitelor, capacităţii de suport şi echilibrul energetic al ecosistemului. Analiza
calităţii mediului şi protecţia mediului în contextul dezvoltarii durabile
1. NOŢIUNI GENERALE
Studierea integrată a geosferelor debutează abia în secolul XIX dar dezvoltarea unei
ştiinţe a mediului de sine stătătoare devine posibilă abia după un secol, după elaborarea teoriei
sistemului şi după ce se acceptă ideea că Terra este un sistem care integrează trei componente
majore: abiotice, biotice şi sociale, între care există relaţii puternice de întrepătrundere.
1.1. Termeni care definesc mediul
Ceea ce ne înconjoară (mediul înconjurător) reprezintă rezultatul unei evoluţii de
aproape 4 miliarde de ani. În faza iniţială, cea de constituire a Terrei, au existat numai
componente fizice (abiotice) ale mediului, considerate componente primare (rocă, apă, aer),
pe seama cărora s-au dezvoltat componentele biotice (plante, animale), solurile şi omul
(componenta socială), acestea fiind considerate componente secundare, deci derivate din
primele. Toate aceste componente, aflate în relaţii complexe de interacţiune, alcătuiesc mediul
înconjurător. Environament este echivalentul străin, folosit frecvent şi în România.
Într-o accepţiune generală, prin mediu înconjurător se înţelege ansamblul spaţiotemporal
al factorilor naturali şi ai celor rezultaţi în urma activităţii umane, aflaţi în relaţii de
interdependenţă, care influenţează echilibrul ecologic şi determină apariţia unor noi condiţii
de mediu care, la rândul lor, influenţează funcţionarea sistemelor biologice şi sociale.
Caracteristicile iniţiale ale mediului sunt astfel modificate, iar noului sistem îi sunt
caracteristice structuri şi funcţionalităţi noi.
Ştiinţa contemporană foloseşte termeni diferiţi care definesc mediul.
– Mediu Geografic este noţiunea cea mai cuprinzătoare, fiind definit ca “spaţiu natural
sau amenajat ce înconjoară fiinţele şi societatea umană, asupra căruia ea acţionează şi ale
cărui componente (climatice, biologice, hidrologice, edafice, economice, politice, psihosociologice
etc.) au repercusiuni asupra stării şi comportamentului grupurilor umane”1.
Mediul geografic analizat la scară globală, regională sau locală este obiectul de studiu al
Geografiei.
– Mediu natural: totalitatea factorilor naturali aflaţi în relaţii de interdependenţă şi întro
stare de echilibru dinamic, cuprinzând apa, aerul, roca şi solul, relieful şi subsolul, şi care
determină condiţiile de viaţă pentru vegetaţie, animale şi om. Este un sistem natural complex
în continuă transformare, cu două dimensiuni distincte: una temporală şi alta spaţială. Este
considerat natural mediul în care predomină elementele care nu au suferit modificări antropice
(pădurea ecuatorială primară, o insulă nelocuită, taigaua siberiană, lacurile glaciare etc.).
– Mediu antropizat: rezultanta interferenţei activităţii umane cu mediul natural, acesta
din urmă păstrând unele caracteristici iniţiale. Bivalenţa activităţii umane se manifestă în doua
direcţii antagoniste: distrugerea unor elemente ale mediului natural, dar şi crearea unui mediu
nou. Se naşte astfel a treia dimensiune a mediului şi anume mediul social, specific fiecărei
societăţi.
– Mediu antropic: mediu în care componentele naturale iniţiale au fost înlocuite în cea
mai mare parte în urma activităţii umane, rezultând sisteme funcţionale noi, adaptate
necesităţilor vieţii omului (medii urbane, rurale, industriale, de transport, agricole).
– Peisaj: Spaţiu unitar în care câteva componente ale mediului geografic dau nota
caracteristică (peisaj glaciar, deşertic, savană, taiga, peisaj urban, industrial).
– Geosistem: orice unitate teritorială pe care relaţiile dintre elementele geografice care o
compun îi dau o structură şi o funcţionalitate distincte, ierarhizate în timp şi spaţiu geografic,
cărora le sunt proprii un peisaj, un potenţial energetic şi o productivitate biologică (Roşu,
1987).
Aproape fără excepţie, astăzi nu se mai poate vorbi despre un mediu natural nemodificat
deoarece activitatea umană a indus (direct sau indirect) transformări în cele mai retrase
regiuni ale Terrei. Biosfera primară este puternic transformată. Se apreciază că modificările
generate de activitatea umană vor transforma treptat biosfera într-un sistem radical modificat,
care poate fi denumit biotehnosferă, şi care va evolua după legi încă insuficient cunoscute.
1.2. Ecologie, Geoecologie şi Geografia mediului
Tot ce ne înconjoară este alcătuit din două componente majore, una naturală şi alta
antropică. Interacţiunea permanentă dintre acestea determină starea mediului la un moment
dat. Iniţial, vieţuitoarele au fost studiate de către Biologie, iar elementele fizice ale mediului,
de către Geologie şi Geografie. Apariţia unei noi ştiinţe, Ecologia, definită de Haeckel (1866),
“ştiinţa relaţiilor organismelor cu mediul lor, înţelegând prin aceasta, în sens larg, toate
condiţiile lor de existenţă”, marchează un salt important în cunoaşterea relaţiilor dintre lumea
vie şi mediul fizic.
Aproape nu mai există ecosisteme în care activitatea umană să nu fi determinat o reacţie,
alta decât cea naturală. Între ştiinţele naturii şi cele umane şi sociale a apărut o zonă largă de
interferenţe, cele din urmă conturându-şi o latură ecologică proprie.
Geoecologia studiază natura relaţiilor mediului cu vieţuitoarele, factorii şi procesele din
mediu care determină modificări ale lumii vii, deci se bazează pe identificarea şi analiza
arealelor geografice specifice anumitor organisme. Analiza porneşte de la mediu către
vieţuitoare, dar influenţa activităţii antropice este minimalizată.
Geografia mediului înconjurator răspunde necesităţilor de analiză globală, prin
studierea potenţialului ecologic al mediului, nu numai a celui natural ci şi a celui transformat
de om şi integrează în mediu omul şi activităţile sale socioproductive. În acest mod, Geografia
mediului înconjurator se delimitează de ecologia tradiţională, conturându-se ca o disciplină
geografică a organizării teritoriului, ca instrument de conservare dirijată a mediului (Roşu şi
Ungureanu, 1977).
Obiectivele principale ale Geografiei mediului sunt (Mac, 2003):
• cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii mediului;
• evaluarea stării şi calităţii mediului;
• prognoza şi proiectarea mediului înconjurător.
Ritmul în care omul a intervenit în mediu a fost puternic accelerat mai ales în secolul
trecut. Exploatarea, uneori iraţională a resurselor naturale, dezvoltarea unor uriaşe capacităţi
de producţie industrială şi agricolă, sistemele complexe de transport, concentraţiile masive ale
populaţiei în centre urbane, toate acestea sunt însoţite de grave dezechilibre ale mediului.
Mecanismele de adaptare ale unor reprezentanţi ai biosferei la noile condiţii sunt deseori
depăşite. Se produc astfel grave dezechilibre ecologice, transformări adesea ireversibile care
se reflectă în final prin pierderi umane şi pagube materiale.
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE, GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA GEOGRAFIE
SUPORT DE CURS
ANUL III - SEM. I
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
