MEDIILE NATURALE ALE TERREI
Existenţa celor trei zone climatice (caldă, temperată şi rece) a fost
presupusă încă din perioada antichităţii greceşti, când Aristotel a emis ipoteza
existenţei unei zone climatice toride (situată între cele două tropice şi
considerată prea caldă pentru a putea fi locuită), a unei zone ingheţate (la nord
de Cercul Polar, considerată permanent îngheţată, aşadar, tot nelocuită) şi a
unei zone temperate între Cercul Polar şi tropice, singura zonă în care
considera că locuirea era posibilă. Odată cu progresul cunoşterii planetei, o a
doua zonă temperată a fost “descoperită” la sud de ecuator şi o a doua zonă
rece în jurul Antarcticei.
Harta climatică întocmită de Aristotel, deşi ultra-simplificată faţă de
realitate, se baza totuşi pe o serie de idei corecte. Cu toate acestea, ulterior s-a
putut demonstra că şi zonele caldă şi rece sunt locuibile, prima furnizând chiar
suportul dezvoltării unora dintre cele mai avansate civilizaţii din istoria planetei
noastre. Actualmente, cea mai utilizată hartă climatică este cea realizată de
climatologul german Wladimir Köppen, care cuprinde 6 regiuni climatice majore,
delimitate în funcţie de cantitatea anuală de precipitaţii, cantitatea lunară de
precipitaţii şi temperatura medie lunară. Condiţiile climatice sunt cei mai
importanţi factori în crearea diverselor peisaje naturale, motiv pentru care plecăm
de la acestea în abordarea zonelor naturale ale Terrei.
Influenţa umană asupra peisajelor naturale este cvasi-totală, cu greu
putem distinge pe Terra areale în care, direct sau indirect să nu se simtă efectele
umanizarii, de aceea obiectul de studiu al acestei discipline include şi interveţia
umană (cu referire specială la o serie de situaţii de dezechilibre naturale
generate de prezenţa omului).
Pentru simplificarea studiului mediilor naturale ale Terrei, acestea au fost
grupate după cum urmează:
1. Mediile naturale din zona rece (între Cercurile Polare şi Poli)
2. Mediile naturale din zona temperată (între Cercurile Polare şi Tropice)
3. Mediile naturale din zona caldă (între Tropicul Racului şi Tropicul
Capricornului)
Cele mai frecvente teritorii în care mediul natural este încă nemodificat de
om se întâlnesc în zona rece, în zona temperată sunt cele mai propice condiţii
pentru desfăşurarea activităţilor umane, iar în zona caldă, intertropicală,
dinamica actuală a populaţiei asociată unui grad de dezvoltare economică precar
ce caracterizează majoritatea statelor de aici, plasează aceste regiuni în
categoria celor în care degradarea mediului se produce cu cea mai mare
repeziciune.
1. ZONA RECE
I. Zona rece a emisferei nordice – ARCTICA
II. Zona rece a emsiferei sudice – ANTARCTICA
Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei
2
I. ZONA RECE A EMISFEREI NORDICE - ARCTICA
ARCTICA
este regiunea
naturală
circumpolară, cu
particularităţi unice,
cu un rol deosebit în
menţinerea
echilibrelor fizice,
chimice şi biologice
ale planetei,
desfăşurată, în linii
mari, între Polul
Nord şi Cercul Polar
de Nord.
Denumirea
vine din grecescul
„arktos”, care se
traduce prin „urs”, cu
referire la Ursa Mare
şi Ursa Mică, unde
este amplasată şi
Steaua Polară.
Alte alternative pentru precizarea limitei sudice a Arcticii sunt: izoterma de
10º a lunii iulie sau limita nordică a pădurii (figura 1). Indiferent de limita luată în
calcul, regiunea Arctica este în ansamblu un vast ocean de gheaţă înconjurat de
uscaturi continentale care îi dau aspectul de bazin închis. Opt state au teritorii
situate în această regiune: Federaţia Rusă, SUA (Alaska), Canada, Danemarca
(Groenlanda), Islanda, Norvegia, Suedia, Finlanda.
Regiunea Arctica este una dintre ultimele şi cele mai extinse zone
naturale ale globului, în care prezenţa umană este limitată mult de condiţiile
climatice extrem de dure.
Cursul se preda in cadrul Fac. de Geografie si Geologie (Univ. Al. I Cuza Iasi)
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.