Balneologie

Partea 1

A. HIDROLOGIE MEDICALĂ

Apa acoperă aproximativ 71% din suprafaţa globului. Hidrosfera propriu-zisă este compusă din: mări şi oceane 97,2%, ape continentale profunde 2,15%, ape de suprafaţă 0,3%, gheţari 0,38%, vaporii din atmosferă 0,01%.

Apa prezintă anumite proprietăţi specifice: căldură specifică mare, căldură latentă de vaporizare, densitate maximă în stare lichidă la +4°C, tensiune superficială şi constantă dielectrică (permitivitate) mari, transparenţă pentru lumina vizibilă, plasticitate.

1. Rolul apei în organism este important, în primul rând, chiar prin proporţia acesteia în organismul uman: plasma conţine 90% apă, ţesutul osos, 25-30%, ţesutul gras, 20% apă.

În ţesuturile tinere, proporţia de apă este mai mare: la nou născut 70% este apă, în timp ce la un adult din 70 kg, 46 kg sunt reprezentate de apă, ceea ce înseamnă puţin peste 65%, iar la bătrân cantitatea de apă este mai puţină.

Şi în organismele vegetale procentele de apă sunt importante: 80% în frunze, dar numai 14% în seminţele uscate. Unele organisme inferioare, când sunt lipsite temporar de apă, îşi încetează aparent orice manifestare vitală, dar cum beneficiază de o cantitate cât de mică de apă, îşi revin la normal. Omul poate trăi până la 30 de zile fără hrană, dar fără apă, numai 4-5 zile. Dacă apa ţesuturilor scade cu numai 15%, viaţa omului încetează (Zamfir, Munteanu, în Mănescu, 1984).

Apa este, totodată, elementul esenţial pentru desfăşurarea tuturor proceselor fiziologice: absorbţie, difuziune, excreţie. Totodată, ea contribuie la întreţinerea homeostaziei corpului, adică la menţinerea constantelor de bază ale organismului: izotonia (menţinerea echilibrată a presiunii osmotice), izotermia (proprietatea organismului de a-şi menţine temperatura internă constantă), echilibrul acido-bazic, metabolismul.

Nevoile fiziologice de apă ale omului se estimează la aproximativ 2 500 ml zilnic. Bilanţul realizat între aportul de apă şi eliminarea apei din organism este pozitiv sau negativ. Reglarea volumului de apă din organism se face atât pe cale nervoasă (hipotalamus), cât şi pe cale hormonală (hipofizo-suprarenală).

Pierderile de apă zilnice ale organismului se realizează prin urină (1 500 ml), fecale (150 ml), tegumente (500 ml), pulmoni (350 ml). în condiţii de efort fizic deosebit sau într-o ambianţă termică ridicată, pierderile de apă prin tegumente şi pulmoni pot fi crescute şi atunci şi aportul de apă trebuie să fie crescut.

Volumul constant de apă din organism este reglat de senzaţia de sete crescută, care apare când pierderile de apă ating 0,5% din greutatea corpului.

Aportul de apă se realizează prin ingestie şi prin apa formată în cursul metabolismului proceselor oxidative. Prin metabolizarea a 100 gr. lipide, rezultă 107 gr. apă, la 100 gr. proteine, 41,3 gr. apă, la 100 gr. alcool, 117,4 gr. apă. Un regim mixt obişnuit produce 300-350 gr. apă zilnic sau 14 gr./100 cal.

Apa şi sărurile sunt indispensabile în toate procesele chimice şi fizice vitale. Orice tulburare sau abatere cu +/-10% a apei, a sărurilor, a fiecărui electrolit în parte, a raportului între diverşi anioni sau cationi, duce la tulburări grave şi, în cele din urmă, la moarte.

Folosirea apei pentru băut constituie o necesitate fiziologică a organismului uman. Dar există şi o necesitate a aprovizionării cu apă a colectivităţii, care influenţează indicatorii de morbiditate specifică.

Bolile transmisibile sunt favorizate de circulaţia apei, dar există şi boli determinate de compoziţia chimică a acesteia. Apa influenţează nivelul de igienă a unei colectivităţi, contribuind la întărirea sănătăţii. Călirea organismului prin apă favorizează funcţiile fiziologice de termoreglare a organismului. Apa caldă produce vasodilataţie periferică, scade sensibilitatea pielii, are efect calmant asupra sistemului nervos. Apa rece antrenează vasoconstricţie periferică, intensifică circulaţia, creşte sensibilitatea pielii, tonifică organismul. Alternanţa de apă rece -apă caldă măreşte rezistenţa nespecifică a organismului la infecţii. În acest sens, este cunoscută şi astăzi „Cura de apă pentru vindecarea boalelor" de pastorul bavarez Sebastian Kneipp, între altele, plimbarea cu picioarele goale, dimineaţa, pe iarba acoperită de rouă, tot aşa cum şi azi se utilizează prişniţa, a medicului Prisnitz.

Cantitatea de apă necesară pentru nevoile publice variază între 25-60 l/om pe zi, până la 280 l/om pe zi, în funcţie de zona şi gradul de dotare a clădirilor -instituţii, unităţi de învăţământ, policlinici, restaurante, pieţe etc, pentru spălatul şi stropitul străzilor, pentru industria locală etc.

2. Circuitul apei în natură. Apa de la suprafaţa oceanelor, mărilor, fluviilor, lacurilor se evaporă şi trece în atmosferă, sub formă de vapori, formând norii, care circulă şi ajung în zone cu temperaturi mai scăzute, unde condensează şi cad la suprafaţa pământului, sub formă de precipitaţii. Dacă solul este permeabil, acestea se infiltrează în interiorul pământului, până ajung la un strat impermeabil, devenind apă subterană, care curge în sensul înclinării straturilor, până ajunge la suprafaţă. Dacă solul este impermeabil, apele din precipitaţii se scurg pe suprafaţa solului, devenind ape curgătoare sau stătătoare.

3. Sursele de apă. Apele meteorice provin direct din precipitaţii atmosferice. Ele nu îndeplinesc cerinţele igienice (prin impurificări din atmosferă şi de la sol cu substanţe organice şi anorganice) şi nu sunt indicate pentru alimentare ca apă de băut (debit variabil, redus, gust fad, datorită lipsei de săruri, cu conţinut crescut în germeni microbieni). Apa meteorică este bună de spălat şi de gătit, fiind o apă moale (fără Ca, Mg).

Apele subterane prezintă un mod de filtrare direct, în funcţie de sol.

Solurile cu permeabilitate redusă au o bună capacitate de filtrare, substanţele impurificatoare în suspensie, germenii, ouăle de paraziţi sunt reţinute, apa se încarcă cu CO2 şi are o acţiune mai puternică de dizolvare a sărurilor. Sunt ape dure, cu o cantitate de substanţă minerală crescută.

Solurile cu permeabilitate crescută (ex. solurile calcaroase) permit ca apa să se infiltreze rapid prin crăpături, prin roadere şi dizolvare, crăpăturile se lărgesc, poluarea este intensă, contaminarea poate proveni chiar de la mari distanţe, provocând boli hidrice: febră tifoidă, dizenterie.

În funcţie de adâncime, apele se împart în două categorii.

Apele freatice se găsesc între_două straturi impermeabile, cel inferior permite acumularea apei, cel superior asigură protecţia ei. Se află adesea sub presiune. Au o puritate mare. Au debit constant, iar proprietăţile fizice şi chimice variază puţin. Se caracterizează prin concentraţii mari de săruri, iar conţinutul de oxigen este redus. Compoziţia minerală depinde de natura rocilor traversate. În funcţie de cantitatea de săruri, pot fi folosite ca ape de băut sau numai pentru nevoi industriale şi urbanistice (alimentarea băilor, încălzit). Pot fi poluate prin tehnicile tuburilor de foraj, fisuri, excavaţii la nivelul solului, iar eventualii germeni patogeni, ajunşi în apele subterane pot avea o viabilitate îndelungată (prin lipsa radiaţiilor solare, prin concurenţa microbiană redusă etc).

Apele de suprafaţă provin din precipitaţii atmosferice, din topirea zăpezilor şi din izvoare. Curg la suprafaţa solului şi spală suprafaţa lui, antrenează impurităţile (germeni microbieni, suspensii, pesticide, fertilizanţi etc). Ele sunt folosite în diverse scopuri: menajere, industriale (energie electrică), agricole (piscicultura), cultură fizică şi sport. Proprietăţile lor fizice, chimice şi biologice se pot deteriora în special, după deversări de ape reziduale şi fecaloid-menajere, astfel încât nu pot fi folosite decât după o prealabilă tratare şi dezinfectare.

În apele curgătoare debitul variază în funcţie de precipitaţii, compoziţia chimică depinde de alimentarea superficială (precipitaţii şi topirea zăpezilor) şi de cea subterană, germenii patogeni sunt transportaţi uneori în timp foarte scurt la mari distanţe, favorizând epidemiile de febră tifoidă sau dizenterie. Există condiţii de dezvoltare a microflorei saprofite, adesea patogenă, aşa încât obiceiul de a folosi apa râurilor care traversează localitatea (aşa-numita aprovizionare neorganizată) este periculoasă.

Apele stătătoare cuprind lacuri naturale care, în zonele de munte au, în general, apă foarte pură, dar cele din apropierea centrelor populate pot prezenta grade accentuate de poluare, şi lacuri de acumulare. Înainte de a fi construite, ele necesită măsuri speciale pentru prevenirea poluării viitorului lac şi anume pregătirea sanitară a teritoriului care urmează a fi inundat, demolarea gospodăriilor şi anexelor, excavarea reziduurilor umane şi animale, asanarea cimitirelor umane, dezinfectarea instalaţiilor de canalizare, îndepărtarea vegetaţiei, astuparea fântânilor şi a puţurilor arteziene (Zamfir, în Mănescu, 1984).

Apa mărilor şi oceanelor are o compoziţie chimică complexă, conţinând cantităţi crescute de săruri, constituite din clorură de sodiu, clorură şi sulfat de magneziu, mai puţin bromură de magneziu, carbonat de calciu.

Pentru folosirea ei ca apă de băut, apa de mare necesită tratamente speciale pentru desalinizare. Salinitatea este diferită în funcţie de zonă, de pildă Marea Roşie are 40-50 gr.%o, Marea Mediterană 37-38 gr.‰, Marea Neagră între 14 gr. ‰ la Mangalia şi 6 gr. ‰ la Sulina, Marea Baltică 7-8 gr. ‰.

Master, semestrul 2