Așezările Rurale

Reţeaua aşezărilor rurale, precum şi locuinţele şi amenajările sezoniere sau temporare (stâne, sălaşe, colibe, cabane etc.) reprezintă un element stadial în evoluţia habitatului rural, de la formele cele mai simple, arhaice, până la aşezările zilelor noastre, puternic diferenţiate ca mărime demografică, funcţie economică şi grad de modernizare. Satele au evoluat în timp şi spaţiu sub acţiunea hotărâtoare a legilor economico sociale şi sub influenţa geografică specifică marilor unităţi naturale, în cadrul cărora s au dezvoltat, înfăţişându se azi ca o „sinteză” vie şi deosebit de originală.

Satul, „ o verigă dintr-un lanţ care vine din urmă şi se va desfăşura înainte” (I. Cornea, 1937), a constituit şi constituie încă elementul de bază al peisajului geografic şi al spaţiului rural, care se impune prin:

– număr şi densitate considerabile;

– modul relativ uniform de distribuţie în teritoriu;

– morfostructura deosebit de variată, corelată cu gradul de fragmentare a reliefului, tipul de resurse;

– presiunea crescândă asupra componentelor fizico-geografice ale spaţiului geografic etc.

Satul s-a transformat în timp din localitate unifuncţională, de importanţă locală, preponderent agricolă, caracterizată prin imobilism, stagnare, în aşezare cu caracter multifuncţional, integrată din ce în ce mai organic în teritoriu.

Definirea noţiunii de aşezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcţie de criteriile folosite: statistic, administrativ, legislativ, funcţional etc.

OECD (Organizatia pentru Cooperare Economică si Dezvoltare) foloseşte un singur indicator pentru a deosebi aşezările rurale de cele urbane, şi anume: numărul locuitorilor/km2. Sunt considerate aşezări rurale acelea în care densitatea populaţiei nu depăşeşte 150 loc./km2.

La nivelul UE, densitatea medie a populaţiei este de 115 loc./km2, criteriul folosit pentru departajarea satelor de oraşe fiind densitatea de până la 100 loc./km2. În Ungaria, o aşezare este considerată rurală dacă nu are statut urban, sau are statut urban dar numărul locuitorilor este sub 10.000 loc.

În ţara noastră statutul unei aşezări este reglementată prin lege, indiferent de mărimea demografică sau densitatea populaţiei.

Tipologia aşezărilor rurale

Literatura de specialitate cunoaşte a o mare varietate a modalităţilor de abordare a aşezărilor umane, de la cea empirică, bazată pe descrierea observaţiilor de teren, la demersul, în parte tot empiric, axat pe analiza reprezentărilor şi comportamentelor umane legate de habitat şi pe interpretarea lor axiomatică, până la modelarea cantitativă, sprijinit pe date statistice.

1.Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România

Satul românesc a reprezentat „firul” continuităţii poporului român pe teritoriul carpato dunărean, o formă de adaptare la mediul geografic, o adaptare la împrejurările vitrege prin care a trecut (invazii în decurs de un mileniu, bătălii, incursiuni de jaf) etc.

- Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute sub denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori şi mineritul.

- H. H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din evul mediu timpuriu, erau sate devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s-au transformat ulterior în sate răzăşeşti specifice Moldovei şi sate moşneneşti în Ţara Românească, ambele sate de ţărani liberi.

- În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma deposedării lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor.

Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România.

- Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit, pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost, în general, refăcut pe aceeaşi vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului (mai rar).

- Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare, şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili din locuitori „adunaţi” de prin alte locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o anumită perioadă de timp.

Adesea, satele au fost întemeiate în urma deplasării populaţiei din satele preexistente spre alte localizări, din anumite motive. În acest sens amintim: „roirile”, „emigrările” populaţiei româneşti (ungureni) din interiorul arcului carpatic spre sud şi est, transhumanţa oierilor ardeleni, deplasările în grup ale populaţiei din motive politico sociale etc.

- Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi ogoare, păşuni sau fâneţe - care generează noi sate în cadrul vechilor hotare de sat – s-a bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (D. Gusti, H. H. Stahl), istorică (N. Iorga, C. C. Giurescu) şi geografică (S. Mehedinţi, G. Vâlsan, V. Mihăilescu).

Considerăm roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, de amploare mai mare sau mai mică, care se limitează spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările, fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într o anumită fază de dezvoltare a satului „matcă”, şi anume, când creşterea densităţii populaţiei în vechea vatră şi presiunea demo-economică asupra terenului agricol existent depăşeşte nivelul de întreţinere, devenind iminentă necesitatea obţinerii unor noi suprafeţe agricole de către anumite contingente de populaţie.

Procesul se poate repeta în timp, acelaşi sat matcă generând unul sau mai multe sate noi, în funcţie de vitalitatea sa, mărimea moşiei şi caracteristicile substratului fizic, care pot deveni, la rândul lor, vetre de alimentare a unor noi roiri. De aici şi marea frecvenţă a satelor dublete „de sus” - „de jos”, „mic” - „mare”, „de câmp”, „de coastă”, a celor cu nume ce derivă din toponimul „poiană”. Satele roite apar cel mai frecvent în zona carpatică şi deluroasă dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră.