Valoarea estetică a culorii

I. Culorile, viaţa socială şi arta.

Fiinţa umană este născută în lumină şi pentru lumină. O lume fără lumină ar fi săracă, redusă şi monotonă. Prin lumină cunoaştem realitatea, lucrurile capătă sens şi se diferenţiază, există; fiecare lucru îşi are culoarea lui. E greu să ne imaginăm o lume fără culoare şi lumină.

Din toate timpurile omul a simţit dorinţa să transpună culoarea, să o supună şi să o fixeze într-un material mai durabil decât scurta lui existenţă individuală. Genetic, natura a fost şi rămâne cea care ne îmbogăţeşte în permanenţă sensibilitatea primară şi ne măreşte receptivitatea faţă de culoare. Alternanţa anotimpurilor de care e legat ciclul vegetaţiei este prima mare lecţie a naturii despre culoare. Trăgând concluzii asupra acestor fenomen, în experienţa sa multimilenară, omul a condensat culorile în simboluri. Astfel, albul simbolizează începutul, naşterea; negrul, dimpotrivă, sfârşitul, moartea. Între aceşti poli existenţa se mişcă pe o gamă sau alta de culoare, în funcţie de evoluţia firească din natură şi din viaţă. Fiecare om simte acest lucru în felul său, dar mai ales artistul; la el sensibilitatea şi puterea de percepere a culorii este dezvoltată foart mult. Goethe a sesizat reflexul emoţional al senzaţiilor de culoare, afirmând tendinţa uşor excitanţă a galbenului dar şi înveselitoare, recele visător al albastrului, liniştea verdelui etc. Din totdeauna culoarea a fost mesagerul celor mai adânci sentimente ale fiinţei umane, ale creatorilor. Ne gândim la roşul rembrandtian pe care artistul îl surprindea timid în anii de început, bogat, fastuos şi mândru, în vremea succesului şi apoi dramatic, spre sfârşitul existenţei pictorului. Mai târziu, Van Gogh cu verdele, roşul şi galbenul a exprimat cele mai teribile pasiuni omeneşti.

Începând cu secolul al XIX-lea problema culorii frământă nu numai minţile artiştilor dar şi pe cele ale fizicienilor, chimiştilor şi tehnicienilor. Amintim contribuţia artiştilor de la Bauhaus, şi în special cea a lui Johannes Iten, „Kunst der Farbe”, care acordă un loc deosebit de important culorii sub aspect estetic. Iten stabileşte fucnţiile culorii în opera de artă., dar care determină şi caracteristica tipologică a artistului respectiv, astfe tipologia:

Optic impresivă – caracterizează tipul intuitiv la care domină opticul impresiv al culorii, acesta reproduce uşor culoarea şi elementle în general colorate din realitate,

Psihic expresivă – caracterizează artiştii colorişti vizionari. Aceştia sunt cei mai independenţi faţă de realitatea imediată şi sunt înclinaţi spre exagerarea culorii, spre accentuarea funcţiei ei expresive care exaltă cel mai mult stările sufleteşti. Ei pun în evidenţă efectle unei optici speciale care alternează profund, proporţiile şi densitatea luminii. Ei interpretează mai mult decât imită şi transfigurează mai mult decât interpretează (Gauguin). În picturile sale tahitienele sunt învăluite într-un fel de aură de concentrare spirituală, demnitate morală şi înţelegere a destinului mult superioare condiţiei lor de existenţă. La fel, Eduard Munch prin pastă, face ca verdele ierbii să simbolizeze viaţa, albul – tinereţea, roşul – pasiunile omeneşti,

Intelectual simbolic – constructiv. Acest tip se simte mai atras şi este mai aproape de omul de ştiinţă prin importanţa pe care o dă grupării şi ordonării culorilor; el instituie o nouă arhitectură a vizibilului. Artiştii din această categorie sunt înclinaţi să se exprime deopotrivă metaforic şi realistic

Fie şi din aceste câteva caracteristici pe care vedem că le are culoarea asupra psihicului creatorilor, putem deduce rolul estetic pe care îl poate juca aceasta în arte, în unele mai mult, în altele mai puţin. De departe putem considera însă că pictura este prin excelenţă arta culorii. Totuşi chestiunea este complexă. Elemente ca: linia, arabescul, desenul, valorile de luminozitate şi cele tactile, perspectiva, compoziţia de ansamblu etc joacă un rol important şi în arhitectură. A existat din Antichitate şi până în Renaştere un gen pictural – cameea – pictată în gri cenuşiu, imitând sculptura. La origine acest termen a desemnat pietre fine din varietăţi de silex, onyx, dispuse în două straturi suprapuse şi divers colorate, formând o structură îngroşată, aptă pentru gravură. Ceea ce este caracteristic pentru acest gen de pictură este întrebuinţarea unei singure culori în degrade, şi aceasta este numai culoarea materialului. Acest gen de artă a fost supranumit şi „pictură fără culoare”. Mulţi pictori din Renaştere, printre care şi Leonardo da Vinci, au elabort propria lor metodologie şi tehnică asupra preparării cameei din materiale pe un anumit ton, de obicei de natură să sugereze spiritul mesajului. În esenţă, astfel de procedee pun în evidenţă existenţa unei structuri noncromatice a unor opere de artă născute la interferenţa dintre pictură şi sculptură.

Distincţia tradiţională acceptată de specialişti şi public, între colorişti şi desenatori, care a făcut obiectul unor discuţii academice în secolul XVII şi apoi reactualizată prin Baudelaire în secolul XIX, arată clar că nu poate fi vorba de un rol hegemonic al culorii chiar şi în pictură. Dacă totuşi remarcăm şi existenţa unor opere de artă picturală necolorată, acest lucru atesă explicit influenţa sculpturii sau cel puţin al unei afinităţi cu estetica sculpturii: gândirea picturală pare a fi în acest caz un fel de circuit prin gândirea sculpturală. Cu aceste particularităţi nu este totuşi permis să afirmăm că pictura pură este esenţialmente culoare. Cezanne considera că culoarea este la paroxismul său când desenul este în plenitudinea sa. Dacă muzicianul este omul care gândeşte cu sunete, pictorul este omul care gândeşte în culori şi arhitectul în volume. Dacă culoarea poate fi considerată materie primă a picturii, ea nu poate lipsi practic, indiferent cu ce accent, din nici o artă. Iată, din această perspectivă, importanţa şi poziţia culorii în diverse arte:

In arhitectură. Tehnicienii care au inventariat mijloacele artistice ale arhitecturii au semnalat volumele, expresia funcţiilor, uneori importanţa luminii, dar rareori culoarea. T.Gautier constata totuşi că arhitectura epocilor trecute avea şi atributul policromiei. În fapt, templele Greciei Antice erau pigmentate în bleu şi roz, iar grecii antici au întrebuinţat mai direct şi cu mai multă îndrăzneală culorile în sculptură şi arhitectură decât în pictură. Folosirea culorilor în arhitectura lor avea condiţii mai bune: dispunea de un mediu mai uscat, de materiale colorate inalterabile (marmură de diverse culori, variate pietre colorate, cărămizi, etc). Între aceste mijloace tehnice nu trebuie să omitem mozaicurile care permit decoraţiile exterioare solide, întocmirea tencuielilor colorate folosite cu predilecţie mai mult în mediile rustice decât în cele citadine. În epoca noastră anumite mici oraşe portugheze şi spaniole de stil colonial au fost construite într-o policromie încântătoare. Policromia este şi mai bogată atunci când privim arhitectura interioarelor.

In sculptură. Trebuie reamintit că statuile grecilor antici foloseau din plin culorile în această artă. De exemplu core-ul 675 de pe Acropole este construit în marmură policromă. Îmbrăcămintea este marcată cu motive roşii şi bleu care nu indică nici un relief. Dacă