Filosofie antică

Cand vorbim despre ,,ganditorii presocratici", avem in vedere niste autori mai degraba virtuali; tot ce stim despre ei provine din alte surse decat cele directe, asa-numind textele lor proprii. Operele lor nu s-au pastrat, fiind cunoscute fragmentar, din citate si referinte ale unor filosofi sau comentatori ulteriori, astfel incat avem in fata bucati de valoare si intindere inegala, de la o simpla propozitie (cum este cazul lui Anaximandru) pana la texte omogene si aproape integrale (de pilda fragmentul despre ,,calea adevarului" a lui Parmenide).

Acestea constituie de fapt singurele izvoare istorice cu privire la viata si doctrina filosofilor anteriori lui Socrate, asa-numitele ,,izvoare indirecte", sistematizabile in 11 categorii :

1. Doxografiile, adica expuneri despre opiniile si doctrinele filosofilor;

2. Biografiile, descrieri ale vietilor filosofilor;

3. Succesiunile filosofilor, scrieri antice care descriu raporturile intre filosofi; acestia, dupa cum se stie, activau in anumite scoli si aveau intre ei raporturi de tip profesor-discipol;

4. Sectele filosofice, lucrari care cerceteaza filosofii din perspectiva scolilor din care faceau parte;

5. Cronologiile, descriind datele, perioadele istorice in care a trait fiecare filosof.;

6. Listele de omonimi, scrieri care cerceteaza biografiile unor filosofi cu nume identice sau asemanatoare;

7. Testamentele filosofilor, plasate intre izvoarele indirecte deoarece, desi redactate de filosofii insisi, ofera numai informatii despre viata si caracterul acestora;

8. Scrisorile filosofilor, de asemenea texte scrise de filosofi, dar considerate izvoare indirecte deoarece nu dau informatii despre doctrina decat indirect, unele dintre ele fiind chiar apocrife;

9. Cataloagele cu titlurile scrierilor filosofilor, importante mai ales in cazurile in care textele filosofice ca atare s-au pierdut;

10. Referate fara caracter doxografic, cum ar fi textele de combatere sau textele in care anumiti filosofi au fost citati ca autoritati;

11. Imitatiile, adica textele care reproduc stilul si ideile unui filosof.

Toate aceste surse sunt la randul lor tributare unor preferinte sau sisteme de selectie specifice, constituind un material de referinta ce presupune o munca imensa de comparare, coroborare, verificare, astfel incat putem spune fara rezerve ca filosofia presocratica este una reconstituita. Adevarul ei este, pentru noi, unul ,,post-factum" si, fara a tine cont de acest lucru, ne putem gasi oricand in situatia unor interpretari anacronice sau riscante.

Apoi, sursele indirecte sunt si ele, la randul lor, in mod diferentiat, susceptibile de erori sau parti-pris-uri. Platon, de pilda, este una din sursele importante (cea mai veche), dar, cu toate acestea, el nu reda niciodata doctrinele vechi dintr-un interes istoric. Este de asemenea limpede, ca sa luam cel de-al doilea exemplu, ca Aristotel impune propriul sau criteriu de gandire atunci cand judeca de pilda pe milesieni dupa sistemul celor patru cauze ale sale. Si totusi, Aristotel ramane una din sursele de incredere care, se stie, avea textele presocratice inca intregi, la dispozitia sa. Astfel incat, cu primenirile de rigoare, atat cat este posibil, marturiile lui Aristotel sunt unele din cele mai pretioase. Cu toate acestea, Aristotel nu a scris niciodata o carte dedicata Istoriei filosofiei, in sensul in care sa ne putem astepta la o redare explicit fidela a doctrinelor celor dinaintea sa. Theofrast, discipolul sau, insa, o va face, lasand un text cu titlul ,,Parerile cercetatorilor naturii", si acesta pastrat doar partial.

Au mai existat culegeri, in afara celei a lui Theofrast. Mai intai, cea numita Vetusta Placita (un rezumat de redactare stoica alcatuit probabil in secolul I i. Hr. in scoala lui Poseidonios, de care s-au folosit probabil Varro si Cicero), pornind de la care se va fi redactat mai tarziu Aetii Placita, o culegere apartinand unui oarecare Aetius din secolul II d. Hr.

Pe baza lucrarii lui Theofrast sau probabil dupa Aetius s-au redactat ulterior renumitele antologii ale lui Pseudo-Plutarh (Epitome, un rezumat din secolul II d. Hr.) si Stobaios sau Ioan din Stobi (Physikai Eclogaai, o culegere filosofica din secolul V d. Hr.). Aceste doua lucrari au fost cu preponderenta folosite de toti filosofii mai tarzii.

Tot lui Pseudo-Plutarh i se datoreaza o culegere cunoscuta sub numele de Stromata, scrisa se pare in mod independent de Aetius, iar lui Hippolit ii datoram o lucrare de respingere a ereziilor, continand numeroase citate.

Cea mai semnificativa ramane insa, prin amploarea ei, lucrarea lui Diogene Laertios, autor din secolul III d.Hr, Despre doctrinele si vietile filosofilor (pastrata integral). Ea contine materiale culese din surse diverse si de valoare inegala dar, asa cum remarca un exeget german, este ,,cea mai completa in genul sau"

Textele filosofiei grecesti presocratice, cele pastrate pana la noi, au fost colectate in cateva lucrari monumentale care au devenit de referinta pentru cercetatori. Principalele lucrari care contin fragmentele filosofiei presocratice sunt urmatoarele:

Hermann Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, vol. I-III, ingrijita de Walter Krantz, 1935-1937 (contine fragmentele si relatarile despre filosofii presocratici).

Hermann Diels, Poetarum philosophorum fragmenta, Berlin, 1901 (contine fragmentele filosofilor care au scris in versuri (Xenofanes, Parmenide, Empedocle, Timon Sillograful).

Ingram Bywater, Heracliti Ephesii reliquiae, Oxford, 1877.

Acesti autori au efectuat o selectie a fragmentelor identificabile in toate sursele textuale vechi