Didactica filosofiei

Introducere

Filozofia şi Filosofia

Se poate preda filosofia- Iată o întrebare care, dincolo de răspunsul pozitiv impus de canoanele didacticii, naşte suspiciuni în privinţa posibilităţilor de formare, de data aceasta, nu a unor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, ci a unei personalităţi radical diferite de cea care, cu puţine momente în urmă, în atitudine ei practică, orientată spre concret, măcar dacă intuia, pe cât posibil cât de cât, existenţa necesităţii şi a utilităţii unor evaziuni din sfera imediatului, în afara celor sublime, motivate artistic şi ţesute din stofa imaginarului. Pentru că, tinerii, până să ajungă în preajma filosofiei, au fost modelaţi, indiferent de mediul cultural (de cartier, consacrat învăţării sistematice, dedicat dezvoltării unor aptitudini sportive sau artistice), de iluziile canalelor de televiziune. Or, acest mediu inedit al educaţiei este impropriu spiritului critic şi celui reflexiv. Pe când menirea filosofiei, sau, în termeni didactici, obiectul filosofiei, este formarea conştiinţei de sine, ca atitudine conştientă a sinelui faţă de mediul ambiant (fizic) şi faţă de ceilalţi. Această atitudine implică responsabilitatea, trăsătura definitorie a personalităţii. Fără responsabilitate, oamenii produşi de sistemul de învăţământ sunt simple personalităţi. De aceea revenim la chestiunea fundamentală: se poate preda filosofia ?

E ca şi cum am reactualiza întrebarea lui Platon din dialogul Menon: se poate preda virtutea- În acele timpuri de înflorire a înţelepciunii răspunsul lui Platon, polemic desigur, era: virtutea nu se poate preda! Argumentele marelui filosof sunt imbatabile: nu există profesori de virtute, sofiştii care pretind acest lucru nu sunt decât simpli impostori. Apoi, oamenii mari de stat care ar fi trebuit să fie adevăraţii profesori de virtute n-au învăţat nimic pe nimeni; Pericle, spre exemplu, nu şi-a educat nici măcar proprii săi copii.

Virtutea este abandonată judecăţii mediocre – bunului simţ al opiniei publice, spunem noi în zilele noastre – ea se află la un nivel al semicunoaşterii, fiind privată de înţelegerea lucidă şi conceptuală. Pentru o astfel de cunoaştere, crede Platon, n-au apărut încă profesorii, dar acest fapt nu înseamnă că ei nu vor apărea în viitor. Astăzi e ca şi cum am crede că vor apărea în viitor profesori ce ne vor instrui în privinţa renunţării la fumat sau la folosirea automobilului pe considerentul că stratul de ozon este sortit dispariţiei.

Dar cum stau lucrurile cu filosofia- Există profesori de filosofie sau ei vor apărea doar într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat?

Am invocat dialogul Menon deoarece, se pare, că între chestiunea virtuţii şi cea a filosofiei par să existe similitudini. În şcoala românească nu se predă filosofie, ci mai degrabă filozofia.

Polemica filologică legată de felul în care se cade să fie transcrisă în limba română iubirea de înţelepciune, acoperă (reflectă) şi o distincţie care există în plan didactic între filosofie şi filozofie.

Raţiunea filologică invocă pentru filosofie fidelitatea faţă de înţelesul iubirii de înţelepciune, fidelitate care nu se poate obţine (realiza) decât prin transpunerea fonetică originară; dar această transpunere intră în dezacord cu spiritul limbii române care, prin normele Academiei, insistă pe faptul că pronunţia trebuie să se păstreze întocmai şi în scris; cu alte cuvinte fonemului trebuie să-i corespundă exact semnul respectiv şi nu altul. Rostim, şi de aceea trebuie să şi scriem, filozofie; tot aşa după cum rostim şi scriem, fizică, iar niciodată fisică (aşa cum e termenul şi pronunţia în limba greacă).

Raţiunea didactică poate specula neînţelegerile la nivel filologic şi aceasta nu în mod gratuit, ci în dorinţa de a câştiga ceva în plus la întrebarea primordială a acestui curs de metodică. Astfel, trebuie să acceptăm ambele forme sub care circulă în lima română iubirea de înţelepciune. Deoarece în cazul respectului faţă de varianta etimologică avută în vedere atitudinea de iubire, dar nu ca un sentiment printre altele, ci sub forma trăirii înţelepciunii. Filosofia, în viziunea celor ce strâmbă limba română, vrea să tindă spre idealul socratic în care omul se află în cea mai bună şi în armonioasă prietenie cu suprema Muză – Înţelepciunea.

Or, din punct de vedere didactic, repetăm întrebarea: se poate preda un astfel de gen de prietenie- Ca şi virtutea, prietenia este o valoare. Sunt oare transmisibile valorile pe cale didactică, şi îndeosebi acele valori ce nu subscriu planului cognitiv, ci se subordonează (aproape în întreg) planului comportamental şi afectiv?

Pe de o parte şi filozofia trebuie acceptată. Pronunţată în spiritul unei limbi, ea este deja rezultatul unei reflecţii raţionale. Trăirii afective a înţelepciunii îi urmează o reflectare raţională a acestei trăiri, aşa cum după Socrate a urmat un Platon sau Aristotel, adică au fost elaborate două din cele mai ample sisteme filozofice. Încărcătura raţională şi cognitivă a acestor sisteme face de atunci posibilă transmiterea şi însuşirea lor, adică ceea ce poartă, în spirit universitar, denumirea de istorie a filozofiei.

Prin contrast, cu greu putem accepta sau înţelege ceea ce ar o istorie a filosofiei (ca istorie a unor trăiri subiective ale diferiţilor oameni cu înţelepciunea, sens în care există afirmaţia proverbială şi veridică, fiecare om are filosofia sa).

Elevii ar accepta cu mai mare plăcere apelul la trăire prin expunerea aspectelor anecdotice din viaţa unor filosofi sau prin parcurgerea unor lecturi din Cioran, decât ar parcurge argumentările tehniciste ale lui Aristotel privind Fiinţa sau cele ale lui Kant referitoare la conştiinţă.

Aşadar, din punct de vedere didactic poate deveni operabilă distincţia între filosofie şi filozofie sub rezerva conştientizării statutului acestei discipline în învăţământul preuniversitar şi a misiunii pe care trebuie să o împlinească dascălul ca maieut al iubirii de înţelepciune.

În forma în care se prezintă astăzi disciplina prin programa şcolară şi prin conţinutul manualului oferit, putem crede că ea nu întruchipează virtuţile iubirii de înţelepciune ci, mai curând, pe cele ale unei discipline şcolare cu o greoaie încărcătură de tip informaţional, fiind apropiată mai mult de filozofic, dat fiind că lipsesc componentele şi intenţiile afective şi ale acţiunii.

Şi atunci răspunsul la întrebarea noastră nu poate fi decât pozitiv, sub rezerva că ceea ce se predă este departe de ceea ce a întruchipat acea disciplină a spiritului aflată sub patronajul zeiţei Athena.

Profesorul de filosofie

Calitatea actului didactic este în mare măsură dependentă de personalitatea profesorului de filosofie. El este organizatorul direct al educaţiei şi de pregătirea lui profesională precum şi de trăsăturile sale de personalitate depinde întreaga schimbare comportamentală a elevilor în plan cognitiv, afectiv şi psihosomatic. În relaţia profesor-elev, iniţiativa în plan intelectual, moral şi afectiv aparţine profesorului, şi fără ea dialogul dintre cei doi parteneri ai procesului educaţional nu ar valora nimic, oricât de mult s-ar îmbunătăţi programele şcolare sau tehnologia didactică. În actul său decizional, profesorul de filozofie îşi mobilizează întreaga sa fiinţă spirituală – de la idealuri, convingeri şi atitudini, până la obişnuinţe şi elemente de comportament ale vieţii cotidiene – influenţându-i pe elevi cu puterea unui exemplu. Dascălul este modelul permanent de comportament pentru fiecare elev – iar acest fapt este explicabil prin importanţa pe care o are imitaţia în exerciţiul învăţării.

Profesorul de filosofie trebuie să dovedească o temeinică însuşire a disciplinei şi a grupului de discipline pe care le predă; cultura lui generală şi cultura de specialitate devin factorii esenţiali ai educaţiei. El trebuie, de asemenea, să posede cunoştinţe de psihologie şcolară, pedagogie şi metodică, fiind în măsură prin intermediul lor să transmită cât mai eficient cerinţele exprimate de programa şcolară.

Vocaţia pentru meseria de dascăl în actualul context social reprezintă o altă înzestrare pe care trebuie să o dovedească profesorul de filozofie. Între o înţelegere romantică sau mistică, vocaţia în plan raţional poate să însemne o atracţie deosebită, o chemare şi o angajare responsabilă în direcţia educării şi formării omului.