Știința Economică

1. ŞTIINŢA ECONOMICĂ ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

Înţelegerea şi însuşirea problemelor de bază, esenţiale ale metodologiei cercetării ştiinţifice economice ar fi cât se poate de dificile, dacă nu imposibile, fără prezentarea, chiar şi sumară, a principalelor caracteristici definitorii ale ştiinţei în general. Ştiinţa economică, oricât s-ar particulariza, este şi rămâne o componentă a ştiinţei în ansamblul său.

1.1. Ştiinţa. Caracteristici şi tendinţe actuale

Ştiinţa este un fenomen definitoriu, dominant al lumii contemporane. Dezvoltarea ştiinţei este marcată de o revoluţie ştiinţifică fără precedent, prin amploarea şi consecinţele sale.

Cu toate că a fost frânată de o serie de factori (nivelul scăzut al tehnicii, diverse forme ale conştiinţei sociale, intervenţia statului, nivelul necorespunzător de dezvoltare a învăţământului s.a.), ştiinţa a înregistrat ritmuri accelerate în tot cursul formarii şi dezvoltării sale. Beneficiind de o independenţă relativ mai mare decât existenţa socială, şi mai ales de fermentul proceselor sale intime, ştiinţa contemporană a înregistrat ritmuri geometrice de afirmare. Spre ilustrare, folosim doar două exemple: Magellan a făcut ocolul Pământului în aproape 3 ani (intre 22 septembrie 1519 şi 8 septembrie 1522), pe când primului om în Cosmos i-au trebuit doar 90 minute. Tot astfel, dacă de la prima armă de foc până la motorul cu aburi a fost nevoie de 6 secole, între momentul producerii bombei atomice şi construcţia primei centrale atomice a fost nevoie de ceva mai mult de 10 ani.

Dintr-o activitate căreia i se comandau serviciile, ştiinţa reuşeşte în zilele noastre să anticipeze nevoile producţiei şi ale societăţii în ansamblu.

Ştiinţa, în ansamblul ei, devine o ramură economică de importanţă vitală; acesteia i se acordă fonduri sporite, efective tot mai mari de personal; se creează noi laboratoare, institute şi academii de ştiinţă; a început procesul de industrializare a ştiinţei care îşi accentuează astfel şi mai mult contribuţia şi aşa determinantă la progresul tehnologic, economic şi la cel social. Structura factorilor de producţie şi aportul lor la creşterea economică se schimbă substanţial, astfel încât, criteriul bogăţiei fiecărei naţiuni tinde să devină, tot mai pregnant, ştiinţa, progresul ştiinţific.

Datorită nivelului atins, ştiinţa este, în acelaşi timp, şi sursă de îngrijorare, de teamă, în anumite condiţii putându-se crea mari pericole pentru civilizaţia umană, inclusiv pentru viaţa planetei noastre.

1.1.1. Definirea ştiinţei

Ştiinţa este un fenomen extrem de complex, astfel că este dificil de dat o definiţie ştiinţei care să fie unanim acceptată. Ea apare ca:

- un ansamblu de cunoştinţe despre lume;

- o bază a concepţiei despre lume;

- o formă a conştiinţei sociale (o formă de reflectare a lumii în conştiinţă);

- o componentă a culturii spirituale; o componentă esenţială a factorilor de producţie.

Tadeusz Kotarbinski: „ştiinţa este orice cunoaştere care s-a maturizat suficient de mult pentru a putea fi predată ca disciplină în învăţământul superior".

Einstein: „ştiinţa este încercarea de a face diversitatea haotică a experienţelor noastre senzoriale să corespundă unui sistem de gândire uniform din punct de vedere logic".

Ştiinţa este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică". În mod adiţional, sunt menţionate şi alte condiţii pentru a fi ştiinţă, şi anume: la baza ştiinţei stau întotdeauna principii generale, legi, metode, procedee, instrumente specifice etc.

Ştiinţa are o structură, de regulă, cu mai multe laturi care constituie un tot unic, coerent, definit prin:

- materialul faptic acumulat de-a lungul întregului proces de dezvoltare a ştiinţei;

- ipotezele confirmate şi neconfirmate;

- rezultatele observaţiilor şi experienţelor, generalizările teoretice făcute pe baza materialului faptic (legi, teorii, axiome) şi confirmate de practică;

- modelul de cercetare a realităţii (metodologia).

Asemenea laturi se influenţează permanent, generând o dinamică specifică a ştiinţei în timp şi în spaţiu, reflectată în următoarele sensuri:

- ştiinţa este cunoaştere exprimată şi fixată într-un sistem determinat de semne, construit pe baza unor reguli precise;

- ştiinţa este întotdeauna formulată într-un limbaj de comunicare, având o determinare maximă (pentru fiecare nivel istoric dat);

- ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre legile funcţionării şi dezvoltării obiectelor;

- ştiinţa este o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată în mod empiric;

- ştiinţa este un sistem de cunoştinţe care cresc, se completează continuu. Această completare se realizează cu ajutorul celor mai perfecte metode de investigare;

- ştiinţa este cunoaştere exactă, universală şi verificabilă, exprimată prin legi (Dicţionarul Petit Robert);

Asemenea cerinţe se înscriu, deci, în patru componente ale ştiinţei (obiectul, structura, metoda şi limbajul), contribuind la cristalizarea mai multor definiţii date ştiinţei, fiecare având valoarea şi limitele ei.

1.1.2. Legităţile şi procesele interne ale ştiinţei

În dezvoltarea ştiinţei acţionează mai multe legităţi, dintre care menţionăm:

• ştiinţa se realizează treptat, prin acumulări sistematice în domeniul cunoaşterii. Crearea şi dezvoltarea ştiinţei reprezintă un proces istoric, mai lung sau mai scurt, în cursul căruia se descoperă mereu noi legi, teorii, axiome;

• succesiunea, folosirea şi îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor acumulate de generaţiile precedente;

• drumul general al cunoaşterii ştiinţifice este acela al trecerii de la fenomen la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la alta mai profundă; ea progresează către o cunoaştere tot mai adâncă şi mai cuprinzătoare a lumii obiective, apropiindu-se de infinit, asimptotic, de adevărul absolut;

• ştiinţa îşi organizează procesul cunoaşterii de la simplu la complex; întotdeauna, mai întâi, au fost studiate formele simple ale materiei si, mai apoi, formele cele mai complexe ale acesteia;

• legile naturii, societăţii şi gândirii sunt diferite de legile formulate de om, în ştiinţă. Ele nu sunt acelaşi lucru, nu se suprapun, pentru că omul de ştiinţă nu creează aceste legi, ci le reflectă mai mult sau mai puţin fidel. În procesul dezvoltării ştiinţei, gradul de exactitate a reflectării legilor naturii, societăţii şi gândirii create. Ştiinţa are menirea să aducă cunoaşterea ştiinţifică cât mai aproape de original, de realitatea care reprezintă obiectul de studiu;

• în ştiinţă, mai mult ca oriunde, acţionează lupta dintre idei vechi şi idei noi. Ştiinţa, prin esenţa sa, este ostilă spiritului conser¬vator, niciodată nu cedează. De exemplu, lupta dintre teoriile luminii - crepusculară şi ondulatorie - a durat două secole;

• ştiinţele nu sunt rupte şi independente unele de altele; ele se dezvoltă în legătură unele cu altele ca urmare a legăturii dintre diferite forme de mişcare a materiei.

Revoluţia ştiinţifică se datorează mai ales unor procese interne ale ştiinţei, dintre care menţionăm: