Istoria Monedei

ISTORIA MONEDEI NAŢIONALE - LEUL

"Banu-i ca o mica roată, ce-nvârteste lumea toată."

Eduard Bourdt

Primele monetării şi bănci

Întemeierea Principatelor Moldovei şi Valahiei au dus şi la înfiinţarea monetăriilor româneşti încercându-se punerea în ordine a baterii şi circulaţiei monedelor. Astfel, în Ţara Românească, în 1365 a fost bătut ducatul de argint de către Vlaicu Vodă. În Moldova, la Suveava, au fost bătuţi groşii şi semigroşii, pe timpul lui Petru Muşat şi al lui Ştefan cel Mare. În Transilvania, în sec. XIV, au fost bătuţi groşii de argint şi dinarii banali. În Ţara Românească au circulat apoi până în sec. XVI diverse monede ca fertunul, perperul, ducatul, asprul, banul şi florinul. Tot în aceeaşi perioadă, a circulat în Moldova, zlotul, rubla de argint şi grosul.

După încetarea baterii monedelor de către domnii pământeni, apar monedele turceşti şi, evident, este introdusă în circulaţie paraua. La sfârşitul sec. XVII, asprii au fost înlocuiţi cu talerii olandezi care aveau pe avers un leu şi care s-au impus în ţările române. De la leul de pe aceşti taleri provine şi numele monedei noastre naţionale. De la sfârşitul sec. XVIII până la jumătatea sec. XIX, cursul monedelor străine care circulau a fost reglementat prin Regulamentul Organic. În această perioadă, în 1836, după ce leul s-a impus ca unitate monetară de socoteală, avea un curs de 60 de parale. La jumătatea sec. XIX, Cuza, în prima lui încercare, reuşeşte să înceapă o reformă monetară pe baza unei monede numită romanat, după model francez, cu decima sau banul şi centima, ca subdiviziuni. Acţiunea nu este acceptată de Poarta Otomană şi este demarat un alt proiect monetar continuat de Carol I şi, începând cu aprilie 1867, se votează prima lege prin care leul devine monedă naţională şi, în 1870 se înfiinţează prima monetărie în care se bate primul leu românesc.

Odată cu legea prin care leul devine moneda naţională, se lansează şi proiectul pentru înfiinţarea instituţiilor bancare. Acestea nu se transpun în realitate decât în 1890 când se înfiinţează Banca Naţională Română.

Timpul XX şi banii

În sec. XX, soarta banilor cunoaşte o istorie intensă. Marile evenimente politice, sociale, economice, schimburile repetate de sisteme politice duc la modificări repetate şi esenţiale în sistemul monetar românesc.

România cunoaşte profunde mişcări istorice şi, odată cu ele şi banul, ca mijloc existenţial al românului se schimbă permanent. Trecerile de la capitalism la socialism şi din nou la capitalism, de la monarhie la republică fac ca banii să cunoască profunde transformări de valoare, de formă, de conţinut, de design etc. Banii au circulat şi circulă atât sub formă de bancnote cât şi sub formă de monede. Bancnotele au fost iniţial din hârtie specială, mai târziu hârtie cu filigran şi cu inserţie de fibră din bumbac, iar acum, din folie specială de plastic-polimer. Monedele au fost şi sunt din aliaje de metal, aluminiu, bronz, cupru. Fiecare dintre monede sau bancnote au în personalizare atât elementele de valoare cât şi un design reprezentativ al epocii în care acestea au circulat sau circulă, realizate în tehnici speciale, cu elemente de siguranţă şi imprimare intagrio - în relief, imagine latentă, elemente de suprapunere, tipărire variabilă optic şi holograme, cu ferestre transparente sau metamerice.

Din iulie 2005, prin denominare, ne-am întors la suta lui Bălcescu. Prin această acţiune, respectiv prin tăierea celor 4 zerouri, începand cu iulie 2005 până în decembrie 2006 banii au circulat în comun, atât bancnotele şi monedele vechi, cât şi cele noi. Prin circulaţia paralelă, denominarea înseamnă acţiune practică, simplificare, banii păstrându-şi aceeaşi valoare.

Cap. I : Circulaţia şi emisiunea monetară

pe teritoriul României

Baterea de monedă pe teritoriul actualei Românii începe în coloniile antice greceşti de la Marea Neagră, aşezări ce desfăşurau o foarte fructuasă activitate comercială. Într-adevăr, în secolul IV î.Chr, la Histria, Calatis, Tomis şi Dyonisopolis, existau ateliere monetare unde se băteau stateri de aur (mai rar), tetradrahme şi drahme din argint şi subdiviziuni de bronz ale drahmei. După ce au cucerit provincia, în 71 î.Chr., romanii au interzis baterea monedelor din metal preţios, dar au permis continuarea fabricării pieselor din bronz. Activitatea atelierelor monetare greceşti de la ţărmul Pontului Euxin a încetat definitiv în jurul anului 245 a.D.

I.1 : Monedele dacilor

Monedele fabricate în coloniile de la Marea Neagră au avut doar o circulaţie locală. În restul Daciei erau preferate monedele macedonene ale lui Filip al II-lea şi ale urmaşilor săi, sau, după cucerirea Macedoniei de către romani, dinarii republicani.

În jurul anului 280 î.Chr, apar în circulaţie monede din argint bătute de către daci în propriile lor ateliere. Imitând ca desen pe cele macedonene sau romane, monedele dacilor respectau greutatea monetară a originalelor pe care le imitau. Aşa se explică faptul că, deşi nu erau prea reuşite din punct de vedere artistic, monedele dacilor circulau în paralel cu monedele greceşti sau romane pe care le copiau.

Cucerirea Daciei de către romani în 106 a.D. a pus capăt activităţii atelierelor monetare ale dacilor. Comerţul zonei, devenită provincie romană, a fost acaparat de monedele imperiale, a căror circulaţie a continuat după retragerea aureliană din 271 a.D. până la căderea Romei în 476 a.D.

I.2 : Circulaţia monetară în secolele V - XIV

Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi năvălirile barbare au readus în actualitate trocul. Deşi diminuată, circulaţia monetară până în secolul al XII-lea se bazează pe monedele Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). Monedele Bizantine au fost practic primele monede folosite de către poporul ce se forma în spaţiul vechii Dacii- poporul român.

În secolul XII, odată cu ridicarea noilor state vecine ţinuturilor locuite de români: Ungaria, Polonia, Serbia şi Bulgaria, monedele acestora au înlocuit în circulaţie pe cele bizantine.

Marea năvălire a tătarilor din 1241 a schimbat din nou configuraţia economică a zonei, favorizând pătrunderea unor monede din apusul Europei (germane şi englezeşti), înlocuite la rândul lor de către dinarii banali emişi de banii Slavoniei şi de regii Ungariei. De la numele acestor banali s-a format în limba română cuvântul "ban", care desemnează atât moneda ca atare, cât şi monedele de valoare mică - mărunţişul.

I.3 : Primele monetării româneşti

La scurta vreme după întemeierea principatelor Moldovei şi Valahiei, apar în aceste provincii primele monetării.

În Ţara Românească, Vlaicu Vodă (1364 - 1377) a bătut începând cu 1365 ducaţi de argint (18 - 21 mm diametru, 1,05 grame) similari cu groşii bulgăreşti şi sârbeşti şi cu ducaţii bizantini, precum şi dinari (16 - 18 mm diametru, 0,7 grame) şi bani (15 - 16 mm diametru, 0,35 grame) tot din argint, după sistemul unguresc. Acestea sunt practic primele monede fabricate de către români.

Dubla orientare în politica monetară, ca şi legendele în slavonă şi latină de pe monede, se explică prin legăturile comerciale pe care Valahia le avea atât cu Serbia şi Bulgaria, state aflate în ultimii ani ai independenţei lor politice dinainte de cucerirea otomană, cât şi cu regatul maghiar.

De altfel, sub Dan I (1383 - 1388) sistemul ponderal al ducaţilor dispare iar dinarii sunt redenumiţi ducaţi munteni.

Până la jumatatea secolului XV moneda valahă a urmat tendinţa de devalorizare a celei ungureşti. Vladislav al II-lea (1447 - 1456) corectează sistemul ponderal adaptându-l după cel al asprilor turceşti (1,21 grame) din vremea lui Murad al II-lea (1421 - 1451) şi emite ducaşi din argint de 800 ‰ cu greutatea de 0,6 şi bani cu greutatea de 0,3 grame.