Aerul - un element important pentru planeta Pământ

Aerul pe care-l inspiram este parte din atmosfera, amestecul de gaze ce acopera globul pamantesc. Acest amestec de gaze asigura viata pe pamant si ne protejeaza de razele daunatoare ale solului.Pamantul este inconjurat de un strat de gaze, numit atmosfera. Acesta este aerul pe care-l inspiram si care ne apara de efectul daunator al razelor solare. Atmosfera este formata dintr-un amestec de circa 10 gaze diferite, in mare parte din azot (78%) si oxigen (21%). Acel 1% ramas este format din argon, dioxid de carbon, heliu si neon. Toate acestea sunt gaze neutre, adica nu intra în reactie cu alte substante. Mai exista urme de dioxid de sulf, amoniac, monoxid de carbon si ozon, precum si vapori de apa. Contine si poluanti, cum ar fi gaze nocive, fum, sare, praf si cenusa vulcanica. In Europa, primul care s-a pronuntat asupra compozitiei aerului a fost Leonardo da Vinci, la sfarsitul secolului XV; confirmarile experimentale dateaza din secolul XVIII.

Compozitia aerului: -dupa volum contine: 78.084% Azot(N2)

20.974% Oxigen(O2)

0.934% Argon(Ar)

0.33% Dioxid de Carbon(CO2)

De asemenea se gasesc urme de Neon(Ne), Heliu(He), Krypton(Kr), Dioxid de sulf(SO2), Metan(CH4), Hidrogen(H2).

Constante fizice: -masa moleculara e aprox 28.96443 g/mol (masa molecular a aerului standard-

CRC,1983

-greutate 1 dm^3=1.293 gr

-densitate aer uscat la temperaturile

[°C] [kg/m³]

-25 1.424

0 1.2929

20 1.2047

225 0.7083

-densitatea aerului lichid (la -192°C)

960 kg/m³

-temperatura de fierbere: -192°C

-aer lichid:este obtinut la -140.7°C si 38,4 at

-caldura specifica cp in intervalul de temperatura (0-100)°C la presiune

Normal (1 at=101325 Pa) 1.011 kJ/ (kg K)

-caldura specifică cv: 0.8382 kJ/(kg K)

-coeficient de dilatare termica pentru intervalul (0-100)°C

3.67*10^-3 K^-1

Atmosfera este unul dintre cele mai fragile subsisteme ale mediului datorita capacitatii sale limitate de a absorbi si a neutraliza substantele eliberate continuu de activitatile umane. Pana nu demult resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. In prezent, ca urmare a exploziei demografice si a dezvoltarii fara precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie prima si energie pentru productia de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensa a resurselor pamantului releva, tot mai evident, un dezechilibru ecologic.

Perfectionarea si modernizarea proceselor tehnologice, utilizand cele mai noi cuceriri stiintifice, au redus mult consumurile specifice de materii prime, dar nu si pe cele energetice. Ca urmare a industrializarii si cresterii productiei de bunuri au sporit mult materialele ce afecteaza mediul ambiant. Schimbarile care au avut loc si vor avea loc, creeaza, intr-o viziune optimista, sperante si pentru remedierea fie si treptata a mediului inconjurator. In tumultul generalizat al schimbarilor, trebuie sa tragem inca un semnal de alarma legat de mediul inconjurator si de supravietuirea omului si a existentei vietii pe Terra.

“Mediul natural”, adica aerul, oceanele, marile, lacurile, apele curgatoare, solul,subsolul si formele de viata pe care aceste ecosisteme le creeaza si le sustin este imaginea cea mai comuna pe care omul obisnuit si-o face atunci cand vorbeste despre mediul inconjurator. O padure, o balta sau un lac, de exemplu, formeaza fiecare in parte un “ecosistem” care se interconditioneaza reciproc si se readapteaza continuu in cautarea unui anumit echilibru. Totalitatea factorilor naturali, determina conditiile de viata pentru regnurile vegetale, animale si pentru exponentul sau rational – omul, reprezentand mediul natural. In mediul natural distingem componente fizice naturale – elemente abiotice: aer, apa, substrat geologic, relief, sol. Componentele biotice reprezintă viata, organismele ce le dezvolta pe fundalul sportului ecologic. Ele apar sub forma vegetatiei si animalelor, depinzand atat de factori terestri, cat si cosmici (radiatia solara de exemplu) ceea ce ne ajuta sa intelegem implicatiile care pot urma unor modificari fie terestre, fie cosmice, sau ambele in acelasi timp.

Protocolul de Kyoto

La Kyoto, in Japonia, 1-11 decembrie 1997, 161 de tari au finalizat un acord, denumit "Protocolul de la Kyoto", care stabileste termenii si regulile de punere sub control a gazelor ce determina efectul de sera al Terrei. Protocolul de la Kyoto, exprima dorinta ca pana in anul 2012, cantitatea medie de gaze cu efect de sera (principalele sase gaze) sa fie redusa cu 5,2% sub nivelul inregistrat in anul 1990. Principalele masuri ce trebuie luate pentru atingerea obiectivelor Protocolului de la Kyoto sunt:

- industria va trebui sa devina mult mai eficienta din punct de vedere al consumului de energie, trecand de la utilizarea combustibililor fosili bogati in carbon (carbune), la combustibili saraci in carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi;

- industria energetica, de la extractie si pana la consum, trebuie restructurata astfel incat sa devina eficienta si mai putin poluanta;

- transportul trebuie sa se orienteze spre mijloace mai putin poluante si cu consumuri reduse;

- constructiile sa fie eficiente energetic si sa tinda spre utilizarea surselor de energie regenerabila;

- echipamentele si produsele sa fie din cele cu consum redus de energie;

- padurile vor fi protejate si chiar vor fi extinse.

Protocolul de la Kyoto nominalizeaza gazele cu efect de sera ca fiind: dioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot, hidroflorocarburile, perflorocarburile si hexafluorurile de sulf. Dezvoltarea industriei a determinat cresterea nivelul emisiilor de gaze cu efect de sera: cu aproximativ 30% în cazul COB2B, şi 15% în cazul NB2BO.