Vânzarea Internațională de Mărfuri

Domeniul de aplicare al Convenţiei

1. Domeniul temporal de aplicare al CV ONU asupra contractului de vânzare internaţională de mărfuri

CV a fost adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980, ca act final al Conferinţei ONU, organizată în acest scop, în conformitate cu Rezoluţia 33/93 din 16.12.1978 a Adunării Generale a ONU.

CV are 4 părţi:

- prima parte: Domeniul de aplicare şi dispoziţiile generale

- a II-a parte: Formarea contractului

- a III-a parte: Vânzarea mărfurilor

- a IV-a parte: Dispoziţii finale

Conform art. 92, orice stat poate, în momentul în care devine parte contractantă la CV, să declare că nu aderă la partea a II-a şi a III-a a CV.

Prevederile CV au caracter supletiv, dedus din textul art. 6, conform căruia părţile la un contract de vânzare internaţională pot exclude aplicarea CV, chiar dacă statul al căror persoane juridice sunt este stat contractant.

CV a intrat în vigoare la 1.01.1988, prin aplicarea prevederilor art. 99, paragraful 1. Conform dispoziţiilor aceluiaşi articol, paragraful 3, CV de la Viena înlocuieşte legea uniformă asupra formării contractului de vânzare internaţională de obiecte mobile corporale, ambele adoptate la Haga în 1964 şi la care România nu a fost parte.

România a aderat la CV prin Legea 24/1991, iar prevederile CV i-au devenit aplicabile începând cu 1.06.1992. Aderarea s-a făcut la întreaga CV, iar România nu a făcut nicio rezervă sau declaraţie, chiar dacă unele din prevederile CV sunt contrare dispoziţiilor din legislaţia internă.

CV se aplică, în ceea ce priveşte partea a II-a, care vizează formarea contractului, numai ofertelor, respectiv propunerilor de a contracta, intervenite după intrarea sa în vigoare în statele contractante. Partea a III-a din CV, care vizează executarea contractului de vânzare internaţională, se aplică exclusiv contractelor încheiate după intrarea în vigoare a CV în statele contractante, prin aplicarea prevederilor art. 100.

2. Domeniul de aplicare personal

Ratione personae, CV se aplică în oricare dintre cele 2 cazuri enumerate alternativ în art. 1, para. 1, lit. a şi b.

a. CV se aplică între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite. Ea nu defineşte noţiunea de sediu, astfel încât sediul se determină conform dispoziţiilor sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie. În cazul în care sistemul de drept este dreptul român, noţiunea este definită în art. 40 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

State contractante sunt toate statele care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la CV, conform prevederilor art. 91.

Din dispoziţiile art. 1 paragraful 1, lit. a, rezultă că primul criteriu de aplicabilitate este acela al internaţionalităţii contractului de vânzare-cumpărare. Alte criterii menţionate în paragraful 3 al art. 1, cum ar fi naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al părţii nu prezintă relevanţă pentru aplicarea CV. De asemenea, nu prezintă relevanţă nici alte criterii, cum ar fi faptul că marfa e în tranzit internaţional, sau că locul încheierii sau executării contractului este în state diferite, sau oferta ori acceptarea parvin din state diferite.

Pentru a funcţiona criteriul internaţionalităţii contractului, este necesar ca sediul părţilor, aflat în state contractante diferite, să fie cunoscut până în momentul încheierii contractului.

Situaţiile speciale în care o parte are mai multe sedii, sau nu are niciun sediu, sunt reglementate în art. 10 lit. a şi b. Conform textelor, dacă o parte are mai multe sedii, se ia în considerare sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul şi cu executarea sa, ţinând cont de circumstanţele cunoscute sau avute în vedere de părţi în orice moment anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului. Dacă o parte nu are sediu, criteriul este înlocuit cu cel al reşedinţei sale obişnuite.