Subiecte Dreptul Muncii

1. Definiţia dreptului muncii

Dreptul muncii este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă stabilite între angajatori(patroni) şi angajaţi(salariaţi).

Angajatorul este acea persoană fizică sau juridică care poate potrivit legii să angajeze forţe de muncă pe bază de contract individual de muncă.

Salariaţii sunt acele persoane fizice care prin funcţia sau profesia lor au obligaţia de a desfăşura diverse activităţi pentru patroni.

2. Dreptul individual şi dreptul colectiv de munca – comparaţie

Dreptul individual de muncă se referă la încheierea, executarea, suspendarea, încetarea şi nulitatea contractului individual de muncă, inclusiv la drepturile şi obligaţiile celor două părţi în procesul muncii, la soluţionarea litigiilor dintre ele, la răspunderea pe care o are una faţă de cealaltă şi chiar la formarea profesională.

Dreptul colectiv de muncă priveşte nu numai încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractului colectiv de muncă, ci şi:

- statutul juridic al organizaţiilor patronale şi sindicale

- dialogul social, inclusiv tripartismul, ca urmare a implicării statului în desfăşurarea acestui dialog

- conflictele de interese şi de drepturi, precum şi greva

- unele aspecte ale concedierii colective.

Dreptul colectiv al muncii este ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile între salariaţi sau grupuri de salariaţi, şi un angajator sau grupuri de angajatori, de cealaltă parte.

3. Obiectul dreptului muncii

În obiectul dreptului muncii intră în primul rand relaţiile sociale de muncă, care, reglementate de normele juridice, devin raporturi juridice de muncă.

Relaţiile de muncă, cuprind totalitatea relaţiilor care se formează între oameni în procesul muncii, pe baza aplicării directe a forţei de muncă la mijloacele de producţie şi nu doar pe cele izvorâte din contractele de muncă.

Dreptul muncii este dreptul contractelor de muncă, însă în afară de analiza raporturilor juridice de muncă întemeiate pe contractele de muncă, cuprinde şi referiri la alte categorii de raporturi juridice care implică şi ele prestarea unei munci.

În al doilea rând sfera de reglementare proprie dreptului muncii cuprinde şi unele raporturi juridice conexe cum ar fi: formarea profesională, securitatea şi sănătatea în muncă, organizarea, cunfţionarea şi atribuţiile sindicatelor şi patronatelor, jurisdicţia muncii.

Sunt raporturi juridice conexe deoarece derivă din încheierea contractelor de muncă sau sunt grefate pe acestea, servind la organizarea muncii şi la asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea ei.

4. Noţiunea şi trăsăturile raportului juridic de muncă

Raporturile de muncă sunt definite ca acele relaţii sociale reglementate de lege, ce iau naştere între o persoana fizică şi o persoana juridică, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua, care, la rândul ei se obligă să o remunereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci.

Subiectele raportului juridic de muncă sunt: angajatorul şi salariatul(angajatul).

Acest raport se caracterizează prin aceea că:

- poate exista numai între două persoane

- se stabileşte numai între o persoană juridică şi o persoană fizică sau intre două persoane fizice

- raportul juridic de muncă are caracter personal, fiind încheiat intuitu personae

Trăsătura proprie, fundamentală, caracteristică şi determinantă a raportului de muncă este constituită de relaţia de subordonare, existentă între subiectele acestui raport, în sensul că persoana care prestează munca este subordonată celuilalt subiect al raportului respectiv.

Subordonarea constă în dreptul exclusiv al angajatorului de a organiza, în condiţiile legii, munca salariatului în colectivul său.

Angajatul are obligaţia de a respecta disciplina muncii, în caz contrar fiind pasibil de răspundere disciplinară, ale cărei efecte constau în aplicarea de sancţiuni.

Trăsături

a) Raportul juridic de muncă ia naştere prin încheierea unui contract individual de muncă. Pe baza acestui contract îşi desfăşoară activitatea majoritatea personalului şi anume, cel încadrat în societăţi comerciale, regii autonome, companii şi societăţi naţionale, unităţi bugetare, alte persoane fizice sau juridice.

b) Raportul juridic individual de muncă are un caracter bilateral, iar persoana care prestează munca este, întotdeauna, o persoană fizică. Acest raport se poate stabili între o persoană fizică şi o persoană juridică, sau între două persoane fizice, dar niciodată între două persoane juridice.

c) Raportul juridic de munca are un caracter personal. Munca este prestată de persoana fizică, în considerarea pregătirii, aptitudinilor şi calităţilor proprii ale sale, reprezentarea fiind inadmisibilă în raporturile de muncă.

d) Munca trebuie să fie remunerată. Salariul reprezintă contraprestaţia cuvenită angajatului. O muncă gratuită nu poate constitui obiect al unui raport juridic de muncă.

f) Asigurarea prin prevederile legii şi ale contractului, a unei protecţii multilaterale pentru angajaţi, atât cu privire la condiţiile de desfăşurare a procesului muncii, cât şi în ceea ce priveşte drepturile ce decurg din încheierea contractului, reprezintă o altă trăsătură a raportului juridic de muncă.